Luni, pe 12 decembrie, se împlinesc 28 de ani de la trecerea în eternitate a lui Amza Pellea… Fiica, actriţa Oana Pellea – care va fi luni la Băileşti, oraşul în care s-a născut marele Amza -, a răspuns prin e-mail, în partea a doua a lunii noiembrie, întrebărilor GdS, iar interviul realizat astfel este publicat mai jos. Răspunsurile au fost trimise de Oana Pellea de la New York, unde actriţa a avut „întâlniri de lucru pentru un nou proiect“.
– Destinul v-a lovit crunt, luându-vă în cer cele mai dragi fiinţe, părinţii. Nu v-aţi revoltat împotriva divinităţii, nu aţi fost îngenuncheată… Cine v-a întărit în faţa acestei încercări a destinului, credinţa?
– La plecarea lui tata aveam 21 de ani… sigur că m-am revoltat… sigur că am urlat cu ochii la cer: De ce?
Neacceptare, Revoltă, neputinţă, durere, amar, sfârşit, furie, resemnare, îngenunchere, tăcere, acceptare… toţi trecem prin asta când pierdem tot ce avem mai drag… Cred că ce m-a întărit a fost tot lecţia vieţii părinţilor mei… toată moştenirea lăsată de ei… tot bagajul de „Viaţă trăită curat şi frumos“ şi, da, cu siguranţă Tata, Doamne….
– Care ar fi cel mai frumos sfat pe care l-aţi primit de la tatăl dumneavoastră de la a cărui moarte se împlinesc, incredibil, 28 de ani? Apropo de Amza şi Oana Pellea: pe un forum, cineva a comentat cam aşa „salut această doamnă (Oana Pellea) care este sufletul tatălui ei“. Presupun că îi daţi dreptate…
– Modul cum a ştiut să îşi trăiască viaţa e cel mai mare exemplu pe care putea să mi-l dea… nu ştiu dacă vă puteţi imagina că se poate trăi bucuros fiecare clipă… că cineva se poate dărui pe sine continuu tuturor… Amza s-a respectat şi a ştiut să respecte Viaţa şi s-o iubească!
Sfaturi? Nu mi-a dat sfaturi… Vorbe… În schimb… fapte. Multe fapte. Prin cum a ştiut să treacă prin această lume… mi-a devenit „maestru“… La fel şi mama…
– Volumul publicat la Humanitas, „Oana Pellea. Jurnal 2003-2009…“, pagini de suflet şi tristeţe, l-aţi scris înspre „nemurirea“ părinţilor, dar n-aţi pus punct la final. Pe când o nouă ediţie, revăzută şi adăugită? Sau aveţi o altă carte în lucru?
– Am avut bucuria ca „Jurnalul…“ să devină best-seller, depăşind 30.000 de exemplare… dar… nu ştiu dacă va avea o continuare… nu ştiu să vă răspund la întrebare… om trăi şi om vedea. Oricum, vreau să mulţumesc tuturor celor care au cumpărat cartea şi celor care au avut bunăvoinţa să îmi scrie. Mulţumesc tare frumos.
– Jucaţi teatru în România, dar şi în alte ţări. Este o mare diferenţă între a face teatru în ţara noastră şi în străinătate?
– Teatrul… e o altă dimensiune a realităţii… când eşti pe o Scenă… eşti într-o altă lume… nu mai contează că eşti la New York sau Videle. E aceeaşi Lume cu aceleaşi legi şi reguli peste tot… Sigur… după aceea intervin nuanţe… de limbă, de reglare a jocului, trebuie să-ţi acordezi existenţa scenică într-un fel… infinitezimal, dar e esenţial acest reglaj… este o anumită emitere de energie când joci în italiană, alta în engleză, alta în franceză… modalitatea de naştere a gândului şi a emoţiei poate fi uşor diferită… e foarte mult de discutat şi enorm de învăţat pentru un artist când vrea să se exprime în culturi diferite… dar esenţa rămâne aceeaşi… Simplificând… Un hohot de râs sau o lacrimă înseamnă oriunde pe glob… un hohot de râs sau o lacrimă…
– Vă menţineţi afirmaţia (din „Jurnal…“) cum că „eşti foarte iubit cât timp nu reuşeşti nimic în România (…) Cum faci ceva… nu e bine“?
– Da. Nu că nu e bine…, dar deranjezi… e o mentalitate şi un mod de comportament păgubos şi bolnav.
– Aţi jucat şi la Teatrul Naţional din Craiova, în 1997, în „Hamlet“, alături de Adrian Pintea, Mihai Constantin, Ilie Gheorghe. O părere a criticii despre dumneavoastră: „…foarte curajos distribuită (regizor: Tompa Gabor – n.r.) în Gertruda şi bine integrată în demonstraţia de certă teatralitate a montării“ – am citat din Istoria Teatrului Naţional din Craiova. Ce ar mai fi de spus acum, după 14 ani de la acea montare, rămasă, dacă nu mă înşel, unica dumneavoastră colaborare cu Naţionalul din Bănie?
– Da… ar mai fi multe de spus… dar nu cu astfel de cuvinte de lemn… ar fi de spus că a fost o experienţă VIE! Că sălile erau ARHIPLINE. Că a fost un eveniment real. Că spectacolul avea o aură şi o energie speciale… că Adrian (Pintea – n.r.) în Hamlet avea seri atinse de aripa de înger şi era fabulos… că întâlnirea dintre Tompa Gabor, Adrian, Mihai Constantin şi mine a rămas pentru noi toţi… o bucurie… că publicul craiovean ne-a primit generos… cu mult drag şi multe aplauze…
– Când mai treceţi pe la Băileşti, pe la Craiova, locuri speciale în sufletul dumneavoastră?
– De câte ori îmi găsesc timp… rar, din păcate. Acum, pe 12 decembrie (luni – n.r.), voi fi la Băileşti. Se împlinesc 28 de ani de când a plecat tata… şi vreau să fiu la Băileşti… să ne aducem aminte împreună….
– Un mesaj pentru oltenii dumneavoastră dragi?
– Să vă fie Viaţa Bucurie şi… Sănătate că-i mai bună decât toate!
