Cuvintele lui Nicolae Iorga, scoase dintr-o conferinţă desfăşurată la Craiova, au umplut cu cerneala înţelepciunii câteva dintre primele pagini ale numărului inaugural al Arhivelor Olteniei (1922)
Omul la a cărui moarte şi-au arborat drapelul în bernă 47 de universităţi s-a declarat mulţumit de crearea unei tipografii în Bănie. Totuşi, privirea lui Iorga nu a putut să ocolească neajunsurile oraşului nostru, pe care le-a exprimat cu o oarecare melancolie. „Mă întorc dintr’o călătorie în jurul Craiovei, şi impresiile pe care le aduc sînt în legătură cu o veche civilisaţie, neînţeleasă, şi de aceia neglijată aşa crud. Vechiul Bucovăţ, din vremea lui Alexandru-Vodă-Mircea de pe la 1570 şi a Banului care-l represinta în Oltenia, e astăzi numai o ruină cu uşa bătută în scînduri, în mijlocul unui sat unde ţiganii vorbesc ţigăneşte, minunîndu-se la cine găseşte săpate, în tarea cărămidă aparentă, date din vremea lui Mihai Viteazul şi însemnarea visitei cutărui Patriarh de Ierusalim acum două sute de ani“.
Îndemnuri către civilizare
Mai departe în călătoria amintirilor sale, Nicolae Iorga se referea la „Balta-Verde, verde de neîngrijire şi de barbarie economică, în care soldaţii tăiau şi încărcau ghiaţă pentru regiment“ şi la „mănăstirea Jitianu, a Doamnei Bălaşa, soţia lui Constantin Basarab, care ridică desnădăjduită turnurile ei încolţite de vreme în mijlocul pustiului. La Preajba, una din cele mai mari şi mai interesante biserici de sat, de un stil cu totul original, n’are alţi visitatori decît aceia care prin mîzgiliturile lor strică pictura interesantă, cu chipuri de ctitori şi în afară. În locul acestei părăsiri, ce bine s’ar potrivi pentru vecinătatea unui oraş mare – unde, ce e dreptul, alte monumente bisericeşti se părăduiesc şi ele ori se prefac fără sens ori aşteaptă de zeci de ani puţinul care ar mai trebui ca să fie deschise credincioşilor – ce bine s-ar potrivi, zic, dacă asemenea clădiri ar fi reparate cu gust şi ar servi pentru sănătatea şi plăcerea civilisată a orăşenilor“.
Nicolae Iorga făcea apel la donaţiile din partea craiovenilor înstăriţi, întrebându-se, în acelaşi timp, de ce oamenii care puteau să-i facă renume zonei au ales să plece spre alte zări. „Nu e nevoie să se facă apel la Statul sărăcit şi încurcat: după cât ştiu, Craiovenii, cei din centrul, nu au reputaţia de a fi oameni prea săraci… Privind aceste venerabile, dar melancolice zidiri, m’am gîndit la ceia ce această Oltenie a însemnat în viaţa culturală a neamului nostru. Şi nu înţeleg nume de scriitori, cari în mare parte nici n’au rămas în locul lor de naştere ori, născuţi aiurea, n’au avut decît o trecătoare atingere superficială cu aceste locuri, ci am în vedere spiritul însuşi al acestei părţi de ţară aşa cum s’a manifestat în fapte de cultură şi în opera literară“.
A nu întrebuinţa tipografia pentru cultură este o ruşine
Cine să ducă numele Olteniei mai departe? Ce scriitori să poarte, prin condeiul lor, istoria îndelungată a urbei noastre de atunci? „Dacă Oltenia mult timp nu va mai scrie decît doar versurile lui Ghenadie Cozianul, care acesta poate fi socotit drept cel d’intîiu poet romîn popular, încercînd a găsi un motiv nou pentru adevărurile morale ale creştinisumului, în întîia jumătate a secolului al XVIII-lea, o altă cronică olteană ne aşteaptă pentru vremea cînd puterea militară a ţării dispăruse şi, la cîţiva ani, o ocupaţie urma alte ocupaţii. Aiurea povestirile istorice le fac boierii, mari şi mici. Aici pentru întîia oară, cu smerenie dureroasă, un eclisarh, un păstrător de veşminte şi odoare, purtat şi prin Banatul austriac, dela o biserică din Craiova, Dionisie, se încumetă a vorbi despre durerile patriei sale“, mărturisea Iorga.
„Încheiu salutînd cu bucurie întemeerea la Craiova a unui mare stabiliment tipografic şi de editură, datorit neobositei stăruinţi şi marelui talent de organizare al d-lui Şaban Făgeţel. A nu avea asemenea tipografii nu e o ruşine pentru un oraş, a nu le întrebuinţa pentru scopuri culturale este una. Revista «Ramuri», din nou încredinţată mie, atîtea cărţi editate cu oarecare risc aşteaptă cetitori, dar aşezămîntul aşteaptă mai ales altceva: un puternic curent de vitalitate intelectuală olteană căruia să-i poată servi“, şi-a încheiat discursul cel care a îndeplinit „rolul lui Voltaire“ în România, aşa cum afirma criticul G. Călinescu.
