Tradiţiile, obiceiurile au guvernat întotdeauna lumea satului. Respectate cu sfinţenie, ele s-au născut din credinţele strămoşilor, dăinuind şi astăzi în conflict adesea cu religia oficială, dar pline de viaţă şi de înţeles, de fapt, mărturii elocvente de autenticitate etnică a neamului nostru latin.
Pătrundem în lumea satului, în lumea în care tradiţiile şi obiceiurile respiră prin fiecare colţ. Lumea privea lucrurile, le analiza prin prisma lor. Odată cu începerea noului an, o legitimă nădejde de mai bine punea stăpânire pe sufletele oamenilor. Urările nu aveau altă menire decât aceea de a răspunde acestei speranţe omeneşti de mai bine. Era un fel de excelsior ce-l încearca pe fiecare la apusul anului vechi şi naşterea celui nou, căci atunci, în acea noapte magică, destinele se răspândesc, se aştern întâmplările pentru un an nou.
Dar pentru că anul nu are grai pentru a-i vorbi omului, pentru a-i şopti aşa în treacăt ce şi ce din întâmplările, necazurile, bucuriile pe care le va avea, aşa cum în vechime oracolele potoleau această curiozitate, omul caută să fure el singur, pe cât se poate, din secretele anului.
În satul oltenesc de odinioară
Aşa erau ei, acestea le erau credinţele sfinte, iar viaţa lor curgea după aceste canoane nescrise. La Bobotează, fetele dormeau cu busuiocul de la preot sub cap, ca să-şi vadă ursitul în vis.
Apoi, ca să vadă ce fel de izbândă vor avea în viitorul an, luau două oale, una plină şi alta goală. Flăcăul ce vrea să-şi ştie norocul se duce în colţul odăii şi cu dosul spre masa cu oale. Alţii îi astupă urechile ca să nu audă de câte ori apa trece din oală. Apoi, după ce operantul strigă „gata“, se prezintă flăcăul şi pune mâna pe oală, ambele fiind acoperite de mâinile celui care lucrează. Dacă nimereşte oala cea mai goală, râsul nu se mai isprăveşte şi glumele de tot felul îl scot aproape din fire pe nenorocos. Ba că logodnica lui va fi goală puşcă, ba că-i va da el cojocul lui ca să se cunune cu ea, ba că norocul lui e spart la fund şi câte şi mai câte.
Interesant în această lume e obiceiul vrăjitului, care se făcea în Ajunul Anului Nou şi al Bobotezei, căci cel dintâi eveniment aducea mister, iar Boboteaza, prin sfinţirea apelor, marca trecerea în altă viaţă creştină a omului şi tot ce atârna de anul creştin. Oamenii credeau în existenţa unui mister legat de măreţia faptului şi de murmurul apelor din nopţile tainice.
„Iată cum se face în satul meu, Georocu Mare din Dolj“, scrie G.V. Gerotă în Arhivele Olteniei. „Se adună flăcăii şi fetele în casa unui flăcău sau a unei fete. Se aşază în mijlocul odăii masa lor cu trei picioare. Pe masă se pune: pâine, sare, oglindă, săpun, piepten, inel, ban de aur, ban de argint, cărbune, hârtie, lână, ardei, pahar, păr, toate în cantităţi mici, ca să poată fi acoperite cu o strachină sau cu căciulile celorlalţi flăcăi.
Fiecare din lucrurile de pe masă reprezintă o calitate sau un defect al viitoarei: pâinea şi sarea înseamnă bunătatea, oglinda – fudulie, lene, săpunul că-i băloasă, proastă, pieptenul că-i colţoasă, certăreaţă, ardeiul iute că-i harnică; banul însemna bogăţia, hârtia că-i cu ştiinţă de carte, lâna că-i harnică, inelul că-i mândră la statură.
Aceste obiecte simbolice erau amestecate de către flăcăul cel mai îndemânatic şi hazul îl face când flăcăul nimereşte paharul.
Flăcăul e dus în colţul odăii şi ţinut la ochi să nu vadă ceia ce face operantul la masă.
Acesta amestecă obiectele, punându-le unele în locul altora, şi după ce strigă «gata», flăcăul pune mâna pe o căciulă. La ridicarea ei, râsul ori felicitările. De are viitoarea vreo calitate, îl felicită şi-i urează să-i trăiască; de are alte viţii, râsul nu mai conteneşte“.
Practici devenite legende
Acum, nimeni nu mai crede în anumite practici, pe care locuitorii satelor le săvârşeau cu rigurozitate. Atmosfera magică, ce învăluia altădată cu misterul ei facerea ţesturilor în Oltenia, s-a spulberat şi ea sub colţul neiertător al suflului modern.
Ţesturile se făceau în vremuri de demult la sărbătoarea Ropotinului. În majoritatea satelor, sărbătoarea Ropotinului se ţinea a treia marţi după Paşte. Sunt şi sate în care aceste sărbători se ţineau trei marţi, trei joi şi trei sâmbete după Paşte, ori numai joile după Paşte. În credinţele populare, aceste zile erau adevărate sărbători care, „dacă sunt serbate atunci nu bate piatra sau gheaţa, adică grindina, pometurile şi semănăturile“. De asemenea, se zice că în afară de toate aceste nenorociri pentru semănături, pentru câmp, ce ar fi aduse de Ropotini dacă nu se ţin, „mai sunt rele şi de pocituri“. Se mai spune că „Ropotinii se ţin ca să îngreuneze sarcina diavolului prin pământul ce-l întrebuinţează la facerea ţestelor“. De aceea această zi mai era numită în popor „Ziua ucigaşului“.
Aceste zile (cele trei marţi, trei joi şi trei sâmbete după Paşte) erau ţinute ca sărbători doar de femei şi era permis să se facă numai ţesturi. Acestea se realizau printr-o muncă de grup, fiind destul de dificile, iar munca era precedată de festinuri între femei, din cadrul cărora nu lipseau actele magice, fie că se stropea sau se spoia ţestul cu vin, fie că, în timpul cât lucrau, cei care treceau pe drum nu aveau voie să dea bineţe.
Aşa erau ei, simpli în aparenţă, dar deosebit de bogaţi spiritual, plini de credinţe pe care le-au lăsat moştenire generaţiilor ce au venit.
