Agresivii zilei, schiţă de portret

Agresivitatea este în vogă. De la marea scena politică până la mica „platformă“ conjugală, oamenii caută motiv de ceartă; fie că nimic nu le este pe plac, fie că nimeni nu le intră în voie. Iar când toată lumea atacă pe toată lumea – paşnică sau violentă, nu contează! – începi să crezi că fenomenul se află în culmea evoluţiei. În sfârşit, în timp ce economia e la pământ, politica se manifestă (şi) în subteran, iar nivelul de trai al cetăţenilor atinge cote alarmante de… regres – înregistrăm şi noi o „creştere“ la războiul vocilor şi al intereselor. Iar unora le prieşte – şi când sunt agresivi în scop personal, şi când sunt răi, în slujba altora (atenţie la cozile de topor!).
Dacă taci şi îţi vezi de treabă, nu eşti bun de nimic; dacă ţipi, insulţi, dai cu pietre – în mamă, în tată, în fraţi, soţ sau soţie, coleg, vecin sau fost prieten – ai statutul unui ins de temut. Şi, paradoxal, chiar respectat. Iar tot circul e la vedere, cu prioritate în casele abonaţilor TV. Practic, dacă nu eşti agresiv, nu exişti; nici în presă, nici în politică, nici la locul de muncă, nici în familie.
După modelul aşa-zisei „gripe porcine“, violenţa e transmisibilă şi ia amploare; se globalizează. Şi cu toate că are efecte nocive asupra populaţiei unei ţări, nu am auzit, până acum, de un vaccin contra agresivităţii. Ar fi prea greu de obţinut în laborator. Se aşteaptă, mai degrabă, un antidot obţinut pe cale naturală: o sperietură zdravănă, lansată, eventual, sub formă de imprecaţie (tot se face paradă de vrăjitorii şi blesteme, pe undele media!) de genul „cine nu se potoleşte pre limba lui va pieri!“.
Se vorbeşte în presă despre „omul zilei“, cartea, filmul, investitorul săptămânii, al lunii sau al anului. Şi aici se resimte, adeseori, un accent tendenţios care ţine mai mult de agresivitatea imposturii decât de meritul recunoscut.  
Şi asta fiindcă agresivitatea are mai multe tipuri de „rădăcini“, toate oculte: una bănuită a fi crescută pe „filiera“ dispreţului, din complexe de inferioritate; alta din antipatie; mai există pornirea violentă din raţiuni de autoapărare. Şi violenţa verbală gratuită. Numitorul comun al acestui dezmăţ belicos este, după unii „specialişti ai domeniului“, stresul colectiv, bine hrănit din umbră; după alţii, toate formele de criză – venite din preistorie – care s-au răsfrânt, progresiv, asupra oamenilor, culminând cu marea criză, încă în top; câţiva sunt de părere că motivul numitului spectacol la scenă deschisă ar fi schimbările recente de pe planetă. Lăsând ironia la o parte, violenţa nu este o glumă. Ea există şi se manifestă, pe cât de aparent haotic, pe atât de bine organizat. Sunt puşi pe harţă – ca la un semn aerian „desenat“ cu bagheta magică –  toţi aceia care se cred mai puternici decât sunt; lupii moralişti ai timpului prezent, veniţi dintr-un dubios trecut; justiţiarii momentului, trecuţi prin aprige bătălii personale… de partid, care cred, pesemne, că pacea şi liniştea ar fi dăunătoare.
De armonie aţi auzit? Dar de oameni buni şi binevoitori? Vă propunem să facem, cu toţii, un efort de aducere aminte; cel puţin de dragul copiilor noştri, hrăniţi şi ei cu antipoveşti, cu gloanţe şi ură. Unde or fi îngerii de altădată?