Primul preşedinte al UE şi noul său ministru de externe au făcut ieri primii lor paşi, datorită intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, având în faţă o provocare importantă: să le dovedească faptul că se înşală numeroşilor critici, care denunţă o greşeală de „casting“, relatează AFP.
Înfiinţarea postului de preşedinte permanent al Consiliului European, încredinţat fostului şef al guvernului belgian, creştin-democratul Herman Van Rompuy, şi a celui de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe al UE reprezintă principala inovaţie a Tratatului de la Lisabona.
Cele două posturi urmează să ofere mai multă vizibilitate Europei în lume. Van Rompuy pune capăt, cel puţin la nivel de şefi de stat, sistemului de rotaţie semestrială al preşedinţiei UE între ţările membre.
„Astăzi, cetăţenii europeni intră într-o nouă eră“, a afirmat ieri premierul suedez Fredrik Reinfeldt, a cărui ţară va continua să asigure preşedinţia rotativă a UE până la sfârşitul anului.
„UE va putea să vorbească pe o voce puternică pe scena internaţională“, a declarat, la rândul său, preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso.
Deocamdată, alegerea tandemului european continuă să ridice semne de întrebare. Necunoscut în Europa, Van Rompuy i-a dezamăgit pe cei care ar fi preferat o personalitate carismatică, capabilă să discute de la egal la egal cu Statele Unite şi China. El „va prefera modelul «preşedintelui chairman» decât acela al «preşedintelui lider», adică un preşedinte cu responsabilitatea de a apropia punctele de vedere. Rolul său se va limita la influenţă“, subliniază Thierry Chopin, profesor la Colegiul Europa din Bruges, şi Maxime Lefebvre, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris, într-un studiu publicat în cursul acestei săptămâni de Fundaţia Schuman.
De altfel, Van Rompuy face tot posibilul pentru a rămâne în umbră. În plus, el a început turneele în capitalele europene: luni s-a aflat în Danemarca, ieri a fost în Slovenia, apoi va merge în Italia, pentru a se întâlni cu Silvio Berlusconi. În plus, Van Rompuy intenţionează să se arate reţinut în declaraţii până la 1 ianuarie 2010, pentru a nu pune prea mult în umbră Suedia, care asigură în prezent preşedinţia UE.
Pe de altă parte, el şi-a recunoscut recent poziţiile „federaliste“ asupra construcţiei europene, fără a fi însă „fundamentalist“. Pe această temă, fostul preşedinte francez al Comisiei Europene, Jacques Delors, l-a sfătuit să dea dovadă de prudenţă, pentru a nu supăra statele ataşate ideii de suveranitate naţională.
Catherine Ashton riscă însă să aibă o sarcină mai dificilă, deoarece funcţia pe care a moştenit-o provoacă mai multă aşteptare. Ea beneficiază de un statut aproape de acela al unui ministru, are prerogative întărite în raport cu predecesorul său, Javier Solana, şi va avea la dispoziţie un vast birou diplomatic european.
„Oricât de simpatică şi de respectabilă ar fi, ea nu corespunde profilului ideal al unui ministru european de afaceri externe. Nu cunoaşte problemele diplomatice şi nu a deţinut niciodată o funcţie ministerială importantă în ţara sa. Într-adevăr, pare să fie fost numită din greşeală“, susţin Thierry Chopin şi Maxime Lefebvre.
În consecinţă, Ashton va avea multe de făcute pentru a se impune în faţa Parisului, Londrei sau Berlinului, care intenţionează să continue să-şi afirme diplomaţiile naţionale. De altfel, ea va avea începând de astăzi de trecut „botezul focului“, cu o audiere preliminară în Parlamentul European, unde unii dintre criticii săi aşteaptă să se răzbune.
„Ideea de a încredinţa diplomaţia Europei Angliei, adică unei ţări care nu vrea în nici un caz diplomaţia europeană“, arată „caricatura“, s-a plâns fostul premier francez Michel Rocard.
