Am primit de la Craiova mea un colet poştal plin cu file şi flori ale bucuriei de a fi, strânse între coperţile cărţii de poezie a unui mare prieten: Ioan Anastasia. Doctor în ştiinţe filologice, cercetător ştiinţific reputat şi prin state de serviciu oficiale – statornic specialist în arhivistică. Acum, ne bucură pe cât de eclatant sufleteşte cu placheta poetică „Paradisul diavolilor“. Titlul în sine nu poate fi descifrat exact decât după citirea conţinutului cărţii. De fapt, este chiar derutant, datorită antinomiei previzibile, care poate sugera o stare sau o situaţie sceptică, uşor atee. De fapt, în volumul respectiv musteşte optimismul întăritor, funciar românesc. Mărturisim că am încercat aceleaşi simţăminte, cu ani în urmă, când am dat dicţionarului, scris cu marele meu prieten Constantin Gheorghiu („666 actori craioveni“), titlul mult controversat, riscând să îndepărtăm mulţi cititori de la lectura cuvenită (sau necuvenită) pentru că avea emblematică „cifra diavolului“, noi voind, de fapt, să arătăm că „demonii“ au făcut mult bine colectivului teatral craiovean, contribuind – cu „puterile“ lor – să impună, în primul deceniu postrevoluţionar, ca teatrul craiovean să se ilustreze în 106 turnee, în 43 de ţări ale lumii (!). În „Paradisul diavolilor“, Ioan Anastasia prefigurează, prin fiecare poezie în parte, o emfază a bucuriei de a fi Român şi Creştin.
Între alte virtuţi ale vechiului nostru prieten, punem la loc de cinste nişte calităţi umane şi intelectuale care ţin de speţa de istoric, documentarist şi evocator cu care duce, mereu mai departe, vocaţia sa de eminescolog. Fervent purtător de cuvânt şi organizator al sensibilelor evocări tradiţionale de la Floreşti, loc mirabil, în vecinătatea vetrei natale de la Poiana de Sus (la care am fost şi noi, nu o dată, participanţi fericiţi!), eminescolog – critic, sufletesc împătimit prin excelenţă, poetul Ioan Anastasia ni se arată permanent integrat acestui nobil zodiac:
„Eminescu,/ În fiecare ianuarie/ Coboară din cer;/ Nu ca Luceafăr,/ Ci, ca un călător în ţoale/ De sărbătoare,/ Dar mai are şi ghete lustruite/ Cum el, de obicei le avea desfundate… Pe urmele sale mai stăruie/ Alţi drumeţi,/ La Floreşti sărutându-i mâna/ În pridvorul bisericuţei din lemn,/ Dulce ca un caldarâm“.
Să mai stăruim, citând din cea mai vibrantă pagină „proeminescu“ a volumului:
„Noaptea trecută am plâns:/ Visam poetul desculţ şi ponosit./ Îşi uitase papucii ovali ca obrazul/ În albia Gilortului,/ Dar Doamna Limba Română/ Palidă şi suferindă de iubiri/ L-a invitat la goviile princiare/ De la Floreşti/ Ca să cunoască însingurarea/ Lângă fata cu pleoape/ De iarbă amară!/ Din floarea de bronz/ Înălţată de General,/ Ca o cetate trezită din noapte,/ E veşnic Eminescu…!“
Trăind permanent voluptatea lucidităţii, în acelaşi timp – datorită trăirilor proprii, cultivând un romantism piperat cu „sarea inteligenţei“, Ioan Anastasia are în poezia sa jubilaţii sentimentale, emoţionale, legitime, în poeme platonice sau fastuoase, afabile, cu belşuguri melopeice pe potriva simţămintelor cordiale şi a trăirilor proprii. În acest volum sunt invocate şi înnobilate: speranţă, dragoste, sunet, bucurie, uneori deznădejde şi amintiri întotdeauna din copilăria şi amintirea, care justifică georgicele şi bucolicele sale moderne. Permanent, Ioan Anastasia arată oroare de elegie, de literatură de fard, de retorism, de turnuri, evidenţiind o lirică senzorială, vitală şi optimistă. Coborât din cultură, respingând spoieli şi machiaje (de care ne-am săturat în ultima vreme), receptiv la influenţe varii, fără a le urma obligatoriu, Ioan Anastasia, un senzitiv prin excelenţă, stârneşte lacrimi care iradiază şi nu se rostogolesc.
Melancoliile sale sunt inocente, nota generală este cea de discreţie, acest poet al entuziasmului arătând o dragoste permanentă pentru „personaj“. Este poetul (om de ştiinţă – să nu uităm) al unei contemplaţii active, al spiritului posedat de prezenţa eroicului şi a riscului, pentru care natura şi Lumea sunt oglinzi ale propriilor aspiraţii sufleteşti. În acest volum, aproape neobişnuit, descifrăm o plenitudine de a fi şi constatarea că fiinţa noastră e în drum spre limpezime şi spre exercitarea unui destin care merită a fi urmărit şi subliniat. Volumul – pe care vă îndemnăm să-l citiţi, noi rămânând în tăcerea de a vi-l propune, discret – este o contemplaţie activă a spiritului posedat de nevoia de a glorifica existenţele noastre. Aici se află, credem, de fapt, formularea supremei „filozofii“ atât de dizolvate de expresia concretă a bucuriei de a cânta, în starea de extaz a sufletului.
Alexandru FIRESCU
