Fără ei, un spectacol n-ar putea atinge niciodată culmile succesului. Ar exista şi atât, căci ce ar fi teatrul fără cabinierii care să pregătească costumele sau machiorii care să se joace de-a Dumnezeu.
Astăzi se joacă o nouă piesă. Până la ora reprezentaţiei mai sunt cel puţin patru ore, dar cabinierele sunt la posturi. Costumele trebuie puse la punct. Toate amănuntele trebuie verificate. Nici un tiv nu trebuie să fie desfăcut, tot astfel cum nasturii trebuie să fie toţi la locul lor. Se consultă şi caietul. Care caiet? Cel în care sunt trecute spectacolele, actorii şi costumele lor. Nu lipsesc nici numerele de inventar. E caietul Mirelei Nicolae, de puţin timp în rol de cabinieră, dar de când se ştie în teatru. Aici a crescut, mama sa, cabinieră şi ea, o lua deseori la teatru. „Am fost fascinată de munca mamei. Am pierdut nopţi pe aici, zile întregi, cu pregătirea spectacolelor Naţionalului craiovean. Am trăit şi crescut cu teatrul, cu actorii de aici. Parcă aş fi aici de când mă ştiu. Am învăţat lecţii de viaţă care mi-au folosit mai târziu“, povesteşte tânăra cabinieră.
Pregătirea unui spectacol
Mai sunt două ore şi spectacolul trebuie să înceapă. Fierul de călcat este deja în priză. Masa pregătită. Mirela mai răsfoieşte o dată caietul. Nu trebuie să piardă din vedere nici cel mai mic amănunt. Actorul de care trebuie să se ocupe are mai multe schimbări, aşa că va trebui să fie acolo în culise, chiar la ieşirea din scenă. Îşi verifică şi halatul. Nasturii sunt în buzunare… Nu lipsesc din arsenalul de luptă nici acele de siguranţă, acul de cusut cu aţă albă şi acul de cusut cu aţă neagră. Au şi nod făcut, astfel încât, la cel mai mic incident, nimic să nu mai pună probleme. Se întâmplă accidente. Parcă ar fi fost ieri, îşi aminteşte Mirela. Actorul pe care îl avea în grijă trebuia să facă o schimbare de ţinută, numai că a ieşit în partea cealaltă a scenei, opusă celei pe care trebuia să apară, şi i-a arătat cabinierei pantalonii. Se rupseseră. Nu era vorba de o simplă crăpătură, ci de una în adevăratul sens al cuvântului. Acul şi aţa nu puteau face faţă situaţiei. Şi totuşi, inspiraţia de moment a Mirelei a salvat situaţia. Fuga la cabină, o pereche de pantaloni ai unui alt actor, dintr-o altă reprezentaţie, ce urma să aibă loc a doua zi, se afla deja pe umeraş. Actorul număra secundele. Trebuia să intre în scenă, dar în nici un caz cu pantalonii rupţi. „Spectacolul este compromis“, îşi spunea el. Şi totuşi, cabiniera îi zâmbea. Perechea salvatoare se afla în mâinile sale. Nasturii au fost încheiaţi în grabă, cureaua a fost închisă ca prin minune, iar spectacolul şi-a continuat cursul firesc. Incidente inerente, cărora trebuie să le faci faţă. S-a mai scurs o oră până la începerea noii reprezentaţii. Cabiniera aşază lucrurile în ordine, conform planului, întâi costumul gri, haina, vesta, pantalonii, cămaşa albă, pantofii gri, pardesiul, mănuşile şi ciorapii gri deschis. Puţin mai încolo costumul negru, cu toate cele necesare, pentru a doua schimbare a actorului. Două fetiţe aduc şi ele câte un umeraş gol. Îl aşază pe suport. Sunt fiicele cabinierei. Şi ele au crescut în teatru, pe sub masa de călcat a mamei se jucau deseori, imitând-o. O istorie care vine să se repete. Cine ştie, poate mâine, vor fi tinerele cabiniere de la naţionalul craiovean…
Ea redă viaţa pe scenă
Un etaj mai jos, în apropierea sălii mici a teatrului, în spatele uşii unei cabine, o descoperim pe Minela Popa, machior de meserie. Pe masă farduri, pensule de toate mărimile, cutii cu pudră, tuşuri, tot felul de cutii şi cutiuţe, fiecare cu conţinutul ei extrem de valoros, fixative, perii de păr, toate într-o dezordine organizată. Aranja o perucă, pentru o nouă reprezentaţie. Deşi vizibil ocupată, ne povesteşte câte ceva despre meseria sa. „E o meserie complexă, implică o serie de reguli stricte, dar în acelaşi timp extrem de interesantă şi plăcută. Te poţi juca atunci când piesa implică şi câteva efecte speciale. Acum trebuie să dai impresia că acolo curge sânge, peste un minut trebuie să convingi că personajul x are o arsură de gardul II. Trebuie să redai viaţa sau moartea pe scenă“. O joacă de-a Dumnezeu, este ideea care ne vine în minte. Şirul povestirii continuă, căci nu îndrăznim să întrerupem cu nici un chip povestea machiorului de teatru. „Dacă în film mai tragi o dublă, putând reveni oricând, în căutarea perfecţiunii, în teatru lucrurile sunt mai complicate. Trebuie să convingi din prima încercare“. Situaţia se complică şi mai mult, dacă era nevoie, atunci când la o piesă trebuie făcute schimbări de machiaj, în timp foarte scurt, de genul minutelor. Micul infern l-am numi noi. Ea însă o numeşte pasiune, act de creaţie. „Eram după doar trei luni de muncă pe postul de machior. Aveam o piesă în care juca şi Tudor Gheorghe. Erau trei vârste de redat. Aveam şapte actori de schimbat în 15 minute. Un adevărat maraton, un tur de forţă, de îndemânare. Dacă în primul act trebuia să-i fac să arate de 25, până în actul trei ajungeau la peste 50. Timpul îmi era duşman de moarte şi aveam actori care nu erau tocmai tineri, Tudor Gheorghe avea vreo patruzeci de ani. Trebuia să-l fac să arate de 25 şi aşa mai departe. Am reuşit. Am trecut testul. Mi-am demonstrat mie că pot, şi că ştiu“. De atunci nu a mai plecat de acolo. Nu ar da munca din teatru pe cea dintr-un salon. A ştiut de la început la ce să se aştepte, atunci când un dascăl i-a spus „Dacă vrei să faci bani, alege un cabinet de înfrumuseţare, dacă vrei satisfacţii sufleteşti, alege teatrul“. Şi l-a ales pe cel din urmă. A ales să se joace de-a Dumnezeu, să facă actorul să „sufere“ acum din cauza unei răni, pentru ca mai târziu, după alte minute, să râdă. Cu o măiestrie greu de descris.
