Gil Dobrică a fost condus ieri pe ultimul drum. Prieteni din copilărie, oameni cu care a cântat sau a petrecut de atâtea ori sau necunoscuţi i-au adus un ultim omagiu maestrului care a încântat generaţii prin cântecul şi stilul său inconfundabil.
Încă de la primele ore ale dimineţii, curtea strâmtă din strada Ecaterina Teodoroiu a devenit neîncăpătoare. Oameni îndoliaţi şi coroane de flori umpleau colţurile – martori tăcuţi la cele din urmă ore alături de maestrul Gil, dispărut prea devreme de pe scena vieţii. Pe treptele intrării, zeci de lumânări deschideau calea celui care, vreme de generaţii, a ştiut să aducă zâmbete pe feţele întristate.
Nu au curs lacrimi – pesemne toţi au ştiut că lui Gilake i-a plăcut întotdeauna veselia. Doar s-au depănat amintiri pline de haz, fără şir. Dintr-un restaurant la mare unde femeile serioase şi măritate luau foc şi dansau pe mese când maestrul începea să cânte. Din spectacolele Cenaclului Flacăra, unde aduna mii de spectatori. Din zilele de muncitor la 7 Noiembrie – unde lăsa producţia de izbelişte şi făcea din strung instrument de percuţie, spre deliciul colegilor. Din turneele unde pleca pe angajamente modeste, fără să ridice nicicând pretenţii, doar cu satisfacţia că oamenii veneau să-l asculte pe el. Nu s-a jelit. S-a glumit ieri, s-au depănat amintiri frumoase, vesele – aşa cum i-ar fi plăcut cu siguranţă lui Gil Dobrică. A fost cel mai frumos omagiu care i s-ar fi putut aduce, aşa cum singur spunea maestrul, cândva, în „Ordinea de zi“:
„Dacă-i bal, atunci să fie, totuşi, bal,
Şi un ceai să fiarbă în ibric,
Puneţi viaţa noastră punctul principal
Şi în rest să nu vorbiţi nimic…“
