Familie săracă, fără ajutor social, cu doi copii şi cinci câini. E Săptămâna Luminată, deci momentul cel mai potrivit pentru un caz social clasic. Şi nu e deloc prea târziu ca Iepuraşul, la citirea poveştii, să mai găsească în coş câteva daruri care să le însenineze micuţilor aceste zile de sărbătoare.
Grigore şi Mariana sunt părinţii, Maria şi Alexandru – copiii. Locuiesc în Radovan, într-o casă prăpădită, lăsată moştenire de părinţi. Cocioaba e singura lor avere, pentru care tânăra familie a şi venit, acum trei ani, de la Craiova.
„Acolo ne-am cunoscut şi ne-am căsătorit“, povesteşte Grigore Scorocârja, tatăl copiilor. „Am stat cu chirie, pe la rude şi cunoştinţe, pe unde am putut. Mi-au murit amândoi părinţii şi am venit să ne stabilim aici, în casa părintească“.
Cum nu mai era nimeni care să aibă grijă de gospodărie, iar tinerii soţi nu reuşeau să-şi găsească nişte slujbe de Doamne – ajută la oraş, care să le asigure o locuinţă permanentă, Grigore şi Mariana au lăsat asfaltul bulevardelor şi s-au retras între ulicioarele prăfuite ale Radovanului. De bine, de rău, aveau un acoperiş al lor şi o grădină în care să-şi cultive de-ale gurii.
„Norocul a fost că fraţii mei nu au cerut să împărţim moştenirea. Cum eu m-am ocupat de înmormântarea părinţilor, mi-au lăsat mie totul. Aşa că era firesc să renunţ la chiria din oraş şi să vin aici“, spune Grigore.
Copiii – bucăţile,
părinţii – zeama, iar câinii – resturile
Două cămăruţe strâmte, o sală şi o bucătărioară de vară, toate plesnite pe la încheieturi, sub acoperişul cocoşat. Şi o curte măricică, pe care Mariana a împărţit-o gospodăreşte de la bun început: în faţă, rondurile cu flori pentru toate anotimpurile, bolta cu viţă, fântâna şi cada în care să spele pe timp de vară; în spate, grădina cu ceapă, usturoi, morcovi, roşii şi cartofi. Tot acolo a pus coteţele cu păsări: câteva găini şi două gâşte (că pe gâscan l-au tăiat de Paşti, să-l facă friptură şi ciorbă). Dar Scorocârjanii sunt mulţumiţi cu ce au.
„Ne descurcăm şi noi cum putem. Trăim din şomajul meu – că s-au făcut restructurări la firma unde lucram – şi din alocaţiile copiilor. Ajutor social nu ne-a dat primăria – au zis că nu avem nevoie. Dar ne mai ducem cu ziua la oameni şi mai facem rost de un ban sau de ceva bucate. De Paşti am avut ce pune pe masă, nu ne plângem: am tăiat şi gâscanul, şi-o găină. În rest, avem o pasăre la două săptămâni, iar bucăţile le păstrăm pentru copii, că ei trebuie să crească. Noi ne mulţumim cu zeamă şi cartofi… Şi resturile le aruncăm la căţeii ăştia cinci, că sunt cuminţi şi tovarăşi de joacă pentru copii. Prea rău n-o ducem. E drept că ne-a durut sufletul să nu le luăm hăinuţe noi de Paşti, dar măcar am avut detergent să le spălăm bine pe ălea vechi! Şi aşa, curaţi şi cuminţi cum sunt ei, au fost cei mai frumoşi copii de la biserică!…“.
