De-a lungul soselei, de o parte si de cealalta, un sat intreg asteapta Pastele. Nu in doua mii de case – cum era Rastul acum o saptamâna, ci in carute, in cotete, in corturi din folii cusute cu sârma. Indurerati, furiosi sau resemnati, satenii din Rast asteapta Invierea…
In murmur surd, sute de tragedii se framânta de-a lungul soselei, de o parte si de cealalta, pâna departe, pe maguri. Sute de vieti adunate in câteva gramezi de lemne, de cotete, de bucati de folie cusute cu sârma in chip de casa. Mobile adunate la nimereala, paturi, cuverturi ori covoare „de bune“, saci de haine apucate in graba disperarii – toate mustesc a Dunare nemiloasa. Printre ele, câteva oratanii se-nvârtesc bete de frig, de necunoasterea locului, incurcate printre porci, miei ori vitei. Doar câinii zac istoviti prin crâmpeie de liniste, pe sub carute ori masini, prea speriati sa mai latre macar la luna. Acesta este Rastul.
„E Saptamâna Patimilor, Doamne!“
A dormit in caruta – nu a mai gasit drumul spre corturi in puterea noptii. Inghetata de frig, priveste acum in jur. Nimic nu recunoaste, nici cele câteva bulendre adunate in saci – toata casa ei. Nici chipurile oamenilor care se perinda pe lânga ea – vecini, neamuri pe care nenorocirea aproape i-a desfigurat in doar câteva zile.
„Schelalaiau câinii dupa mine sa-i iau si n-am putut. Mi-au murit toate pasarile – le pusesem intr-un sac sa le iau in tractor. S-au zbatut, dar au cazut. Cine sa le mai ia din vâltoare??? Toata munca noastra, toata agoniseala s-au dus!“. Oprita Micu isi sterge lacrimile cu un colt al basmalei. In zadar. Suvoiul durerilor parca nu se va mai opri niciodata. „Am luat haine doar de pus pe noi. Atât. Nu mai am nimic, vai de viata mea! Acum stau aci – de o fi sa murim, sa murim, ca de asta nu scapa nimeni. Saptamâna Patimilor, Doamne, a noastra e!“.
Femeia se lasa pe pamântul negru al câmpului. Hohotele ii zbicesc trupul istovit. Nu-si poate opri plânsul. Nici nu mai vrea.
„Nici cimitiru’ nu ne mai vrea“
Alaturi, oamenii se misca incoace si-ncolo. Greoi, cu mers impleticit si parca fara tinta, printre acareturile puse de-a valma. Se uita la cer, la pamânt, la ce le-a mai ramas pe lume.
„De la bun inceput am fost blestemati, de când au pus satul aci“. Costinel Gârleanu isi sterge sudoarea de pe frunte – ciopleste un par sa puna acoperis la caruta. „De ce trebuia pus aci? Sa nu se-mputa pestele adus de la balta? Acum o sa ne manânce pe noi viermii. Nici nu au unde sa ne ingroape. Nici cimitiru’ nu ne mai vrea – e apa in el de doi metri, plutesc crucile prin ea“.
„Linia e pustie, o casa n-a mai ramas in picioare“, se tânguieste Gheorghita, nevasta-sa, incurcându-se in bulendre. Ia una, se uita la ea, o arunca la loc. Ce sa faca? Unde sa o aseze. Nu tu sifonier, nu tu un adapost s-o fereasca de ploaie, un locsor de Doamne-ajuta, sa fie al ei, sa-i spuna „casa“. „Numai a lu’ Florin Mitricuna ar mai fi in picioare, ca n-a ajuns apa la prund… Cica Marius Butoi ar fi mort inauntru. A intrat sa scoata lucrurile si l-a prins apa… Lu’ Stan Condei i s-a inecat porcu’ de o suta de kile. E prapad, sfârsitul lumii!“ Femeia mai ia o toala. Si se uita cu ea in mâna minute in sir, privind a pustiu. In ochii aposi se simte cum fierbe durerea. Si mânia.
Furia
Nu mai are nimic. Doar ce a luat pe ea, doi copii de liceu si o soacra. Atât i-a mai ramas Violetei Micu, acum, la 40 de ani, când nici n-a trecut de jumatea vietii, când cei mici nici n-au inceput-o bine. Tot rostul ei, toate sperantele, toate au fost inghitite intr-o clipa de furia apei. Ramasitele unei vieti stau acum ingramadite intr-unul din corturile armatei. Nu s-a uitat o clipa la ele. Intâi de durere. Acum, de mânie.
„Situatie sub control – asa am citit in ziare! Nu ne-a spus nimeni ce pericol vine! De ce au tacut, de ce nu au facut spartura pe acolo pe unde nu exista nici un risc de inundatii? Sa salveze niste interese? Acum nu vine nimeni aici sa ne vada. Nimeni nu stie de noi, nici guvernul, nici de la judet. Sa vina sa ne vada, sa ne asculte, sa stie unde ne-au adus! Nu va plati nimeni pentru asta? Doar noi, copiii nostri care nu mai au din ce sa traiasca?? Baiatul meu nu se poate dezlipi de acolo. A fost casa lui, s-a nascut acolo. Ce sa-i mai dau acum? O chirie? Din ce ? Dintr-un salariu? Sa vina sa ne vada, nu doar nemtii ori englezii care ne tot filmeaza de o saptamâna. Sa afle toti ca am luat-o razna, suntem nebuni de durere! Asta nu se mai numeste casa, e calvar!!“.
„Rastu’ e sters“
Stau pe marginea drumului, in caruta. Nici unul nu vrea sa se mai dea jos. N-ar avea de ce. Le-au trecut prin inima toate cutitele. Si de spaima, si de durere, si de furie. Nemiscati, privesc prostiti inainte.
„Ramasaram cu caruta si iapa. Am pus doi saci de porumb si toale si gata, terminaram cu tot… Ce sa mai facem, ce sa mai asteptam? Nici Pastele sa nu mai vina. Ca am si io tata mort, si sora, si cumnat. Acum sunt toti sub apa. Daca nu le dau si lor o imbucatura de pomana, ce rost mai am?“, se tânguieste unul pe umarul celuilalt, Aurel si Gheorghita Netoiu. De sus, de pe caruta, privesc spre locul unde odata aveau casa. „Rastu’ e sters. Si nu-i semn sa mai invie vreodata! Dumnezeu s-a mâniat pe noi, pacatele noastre, pe sat“.
Acolo, departe, dupa cotetele si corturile ridicate in pripa incepe sfârsitul. Brusc, nici nu te lasa sa te dezmeticesti. Un hau cât cuprinzi cu ochii, in care te afunzi fara speranta. Doar betele infipte de o parte si de alta marcheaza pentru masina armatei ceea ce era odata soseaua. In stânga, cimitirul – sticlind intepenit in luciul apei, cu mortii treziti din linistea eterna. Iar dincolo de el – altul. Mormane de ruine, de amintiri, de vieti. Pustiu intins, nesfârsit, de Dunare lacoma… Doar centrul satului se mai zbate intre cer si pamânt, cu scoala, primaria si biserica, intre care se opresc pentru odihna aparate de fotografiat, camere, oficiali veniti sa vada dezastrul. Se perinda o vreme si pleaca inapoi, in câmp, acolo unde viata nu a incetat inca…
