11.7 C
Craiova
joi, 25 aprilie, 2024
Știri de ultima orăLocalDoljMarin Tulitu din Bechet, singurul pescar care l-a saturat pe Ceausescu

Marin Tulitu din Bechet, singurul pescar care l-a saturat pe Ceausescu

Din morunul prins de el s-a hranit in ’84 toata familia Ceausescu. Avea si din ce: 150 de kilograme de carne, plus 36 kg de icre negre. Marin nici n-a apucat sa guste: abia i-a cazut in setca pestele, ca tot Comitetul Central a aflat de „monstrul“ din Bechet. S-a facut delegatie mare, care sa transporte uriasul pe masa tovarasului. Pescarul a mers si el, dar n-a avut voie decit sa se uite cum altii carau cu polonicele in pungi si burti nesatule kilogramele de bobite negre delicioase… Un lucru insa a apucat: faima de a fi cel mai mare pescar, daca nu din tara, cu siguranta din Dolj.

Virsa este o plasa cu doi pari la capete: lasata in apa, in locuri stiute numai de cunoscatori, e cea mai buna capcana pentru un somn la vreo suta de kile. Plumbii prinsi la capetele de jos duc setca pe fundul Dunarii, in timp ce bucatile de pluta o tin la suprafata. Prin deschizaturile din cele trei rinduri de plase, intra morunul cel mai falnic ca in menghina. De-acolo, sanse sa mai iasa n-are, decit in barca pescarului. La navod, trage pestele mic si numeros, bun de tigaie: fitofagul, crapul si platica.

Mare filosofie n-ar fi cu toate uneltele si tehnicile pescuitului, zice Marin Tulitu din Bechet. Dar ii da mina: crescut pe malul Dunarii, nici nu s-a ridicat bine pe picioare, si a pus mina pe virsa. Fireste ca, printre pescarii cu vechime, la vremea aia era un mucos care nu se pricepea decit la incurcat plasele. Treptat insa, a prins si el mestesugul, mai tragind cu coada ochiului la barbatii arsi de soare, mai intrebind pe batrineii „pensionati“ care nu mai aveau decit putinta de a povesti tainele pescuitului. La 14 ani, Marin – strigat de taica-sau, tot pescar dunarean, Bit, dupa numele unui vecin narod – a urcat in barca de-adevaratelea.

„Am prins niste salau si stiuca. Atunci aveai de unde lua, mustea Dunarea de ei, nu ca acum. Somnul mi-a cazut mai tirziu. Nu ca n-ar fi fost, dar trebuia sa ai ceva experienta, sa cunosti locurile unde se ascunde el.“

Asa si-a inceput Bit meseria. Dunarea devenise din scaldatoare tovaras si iubita. In fiece dimineata, de cum se lumina, era pe barca si cu plasele frumos asezate la picioare. Intii se ducea incotro il mina curentul. Nu-si cauta directia, voia sa se obisnuiasca el cu apa si apa cu el, ca poate-l uitase peste noapte. Apoi, cind vedea ca felinarele celorlalti pescari incep sa misune pe mal, se apuca de treaba. Dadea drumul plaselor, fiecare la locul ei, fiecare pentru pestele ei. Si cind credea el ca e gata, le scotea afara. Deserta pestele pe fundul barcii si o lua de la inceput…

Obrazul subtire cu icre la polonic se tine

In citiva ani, Dunarea si-a dezvaluit toate tainele. Nici loc, nici val, nici culoare nu i-au ramas lui Marin necunoscute. Barbat acum, se numara deja printre pescarii buni ai Bechetului. S-a angajat la IAS Calafat, reusind astfel sa fie platit pentru cea mai draga placere a vietii lui. Devenise cunoscut, iar oameni din cele mai indepartate colturi ale judetului veneau sa cumpere peste numai de la Marin, pentru ca se stia: la el gaseai mereu pestele cel mai proaspat si mai bun. Nu te insela la cintar si puteai chiar sa-i dai comanda speciala, daca stiai cum sa-l iei.

Trofeele se tineau lant, facind din pescar o adevarata legenda vie: parca fermecase plasele cind le impletise din ata de relon. Nu cadeau in ele decit namile la 60, 70 si o suta de kile!

Nu mai era nevoie decit de o recunoastere oficiala, „de partid“. Care a venit in anul de gratie 1984. Marin iesise pe Dunare ca de obicei, cu setcile si-o virsa. Le-a aruncat in apa si a asteptat. Cind sa traga, n-a putut. Stia ca in plasa lui nu pica decit peste mare, dar asta trebuie sa fi fost peste asteptari, de nu putea sa-l scoata singur. Si a mai chemat Marin un pescar. Impreuna, dupa citeva opinteli, au scos la luciul apei uriasul. Nu le-a venit sa-si creada ochilor: era cel mai mare morun pe care-l vazusera vreodata in viata lor. L-au urcat in barca si l-au dus de urgenta la ferma, sa-l cintareasca.

„Bucurestiul a aflat imediat. Nu era de colo un peste de 150 de kile. Chiar in ziua aceea a venit delegatie de la partid, sa fie de fata la taiat si cintarit. Apoi s-a lasat ordin ca a doua zi sa fie dus la Ceausescu. Se pare ca avea invitati de seama si, cum a auzit, a vrut sa i se aduca morunul“, povesteste Marin.

In ziua urmatoare, pescarul a luat urma pestelui, sa vada daca e transportat in conditii bune. L-a gasit la Restaurantul Minerva. S-a ingrozit de ce a vazut: nu aveau gheata si deja taiasera o bucata sanatoasa din el. Atunci s-a hotarit sa plece personal la Bucuresti, sa fie sigur ca nu se intimpla si alte lucruri.

„L-au luat imediat sa-l gateasca. Nici n-am apucat sa mai vad ceva din el. In schimb, am vazut cum s-au ingramadit „tovarasii“ la icre negre. Erau 36 de kilograme, se puteau satura toate neamurile lor, saptamini la rind, ca icrele negre nu se maninca de foame. Ele se gusta, se savureaza. Dar stiau ei ce e aia? Se impingeau unii pe altii in fata galetilor si carau polonice intregi. De parca nu erau ei aia care aveau la orice ora din zi si din noapte tot ce le poftea inima“.

Marin s-a intors a doua zi. Nu mai bogat, dar, in mod sigur, mai mindru ca niciodata.

Dorul de Dunare, ca dorul de ibovnica

Cu amintirea asta si cu altele, mai mult sau mai putin importante pentru el, isi alimenteaza astazi Marin Tulitu pofta de pescuit. Atit i-a mai ramas acum, la 66 de ani, cind boala – o arterita nenorocita – l-a tintuit la pat. De un an n-a mai pus mina pe virsa. Si tot de un an nu s-a mai dus la Dunare, nici macar s-o vada. Pentru ce? Stie ca nu mai poate. Mai mult s-ar amari de suparare si de dor.

„Poate ma fac bine. Doctorii zic sa ma opereze. Costa operatia asta. Banii nu mai sint ca altadata. Dintr-o pensie de CAP ce sa faci mai intii: sa le dai copiilor, sa maninci tu cu femeia, sau sa le dai doctorilor?“, cintareste nea Bit banutii, dupa cum se pricepe el mai bine.

Acum, cind nu mai are altceva de facut decit sa astepte mila bunului Dumnezeu, Marin nici nu vrea sa mai auda de peste. Parca i se face asa, rau de la inima. Si nici de mincat nu mai maninca, nici ciorba aia buna pe care numai el stia s-o faca, nici pestele la tacalie. Se mai roaga de el nevasta – «hai, ma, sa cumparam si noi un kil» -, mai vine fiu-sau, Nicu, sa-i aduca de la el, de la Radovan. Batrinul nici nu vrea s-auda. Pina n-o iesi el pe Dunare sa-l prinda cu mina lui, nu-i trebuie. Cind s-o pune pe picioare. Si cind si-o lua alte setci, pentru ca pe ale lui i le-au furat acum vreo trei luni. Si le impletise cu mina lui, si peste mai bun ca al lui nimeni nu prinde, pe tot malul Dunarii, cit e el…

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS