„El e mortu’, cicalaca-cichicea/ Raposatu’, cicalaca-cichicea…“ Aceasta adaptare dupa un cunoscut slagar tiganesc ajunse la urechea locuitorilor din „George Enescu“ acum vreo doi ani, intr-o zi de noiembrie cu ploaie marunta, cind spre cimitirul Sineasca se indrepta un convoi funerar alcatuit din citeva Dacii si un Mercedes mai vechi. Pe unul dintre vehiculele autohtone, doua difuzoare mari faceau cunoscuta cartierului jalea familiei indoliate:
„El e mortu’…“ Ritmul sincopat era insotit de lacrimi si bocete, ceea ce facea ca trista procesiune sa fie si mai greu de inteles. Pina la urma insa, cind poate fi sufletul mai aproape de cintec si de poezie decit in fata nenorocirii? Ca pentru o ureche pretentioasa de critic literar rezultatul poate parea grotesc e la fel de adevarat. Cum mai tot craioveanul, in drum spre parc, a dat cu ochii de celebrele de acum versuri din Ungureni, va prezentam mai jos citeva epitafuri cel putin interesante din cimitirul Dorobantia, unde isi afla vesnica odihna mai ales minoritarii romi. Vi le prezentam nu cu alt gind decit acela de a dovedi ca, daca tot s-a nascut poet, romanul e gata sa-si infrunte moartea cu citeva argumente lirice. Si, de ce nu, sa fortam o comparatie cu bine cunoscutul cimitir sapintean.
„Frunza verde de mohor/ mi-a venit ceasul sa mor/ Si-am la inima un gol/ Fiindca las pe Bobisor/ Cu patru copii minori/ Mi s-a rupt inima de ei/ M-am angajat sa-i cresc/ Sa-i cresc sa-i fac mari/ Ca sa-i fie de ajutor/ Cum ma ajutat el pe mine/ Si Dumnezeu nu m-a facut bine.“ Cuvintele sint sapate in marmura, in amintirea unei sotii devotate. Scris la persoana intii, cu citeva inerente greseli de ortografie, epitaful nu poate sa nu-ti aduca aminte de Cimitirul Vesel din Sapinta, scazind, desigur, veselia din ecuatie.
Prin comparatie, iata cum vedea maramureseanul Stan Ioan Patras, cel care a sculptat crucile din Sapinta vreme de patru decenii, decesul unei consatence:
„Aici eu ma odihnesc, / Braic Ileana ma numesc. / Cinci feciori am avut eu, / Sa-i traiasca Dumnezeu. / Mai Griga sa fii iertat / Si daca m-ai junghiat / Cind ai venit din sat bat. / Ca bine m-ai asezat / La umbra bisericii; / Ii veni si tu aici“. Plina de jale, familia tigancii Crezantina ii pastreaza fiintei iubite amintirea vie si consfinteste asta printr-un epitaf de doua strofe. „Crezantino viata mea / Tu ai fost iubirea mea / Eu Binu nu te voi uita / Cit voi trai pe pamint / Pina voi intra-n mormint“, spune sotul indoliat, lasind loc si pentru durerea versificata a fiilor si fiicelor sale. „Maicuta de dorul tau / Noi fetele te vom plinge mereu / Si vom veni la mormint / Cit vom trai pe pamint / Sa-ti punem pe mormint o floare / Si la cap o luminare“, scriu acestea din urma, neuitind, desigur, sa semneze: Doniazada, Antigona si Somerda. Dupa cum se poate lesne observa, nu tot atita consideratie au avut copiii raposatului Stan Vasile din Sapinta, ceea ce l-a determinat pe artistul popular sa scrie: „Aici eu ma odihnesc, / Stan Vasile ma numesc. / Pina in lume am trait, / Am lucrat si-am necajit. / Doi feciori eu am avut, / La mormintare n-au venit. / Toader a fost in regat, / Ioan a fost la Arad, / Amindoi: servici la stat…“
„La cavoul frumos, vii mai des sa aprinzi o luminare“
Pe mormintul unei alte tiganci plecate prematur in lumea celor drepti sta scris, in jurul basoreliefului acesteia, un ultim omagiu al rudelor. Din nou insa, cuvintele sint simbolic puse in gura celei raposate: „In primul rind Bita tie / Iti spun cuvintul pe vecie, / Mai iubit, mai respectat, / Eu te-am lasat si-am plecat / Te rog nu ma dusmani, / C-am plecat dintre cei vii / Si m-am dus sa nu ma-ntorc / Te las cu jale si foc.“ Daca, in cazul acesta, moarta isi cere iertare pentru ca si-a lasat barbatul singur pe lume, pe unul din monumentele din Sapinta, raposatul prefera, si pe buna dreptate, sa lase in urma citeva blesteme: „Vai, eu rau ma odihnesc / Sulic Ioan ma numesc. / La pasunea Belmezeu / De oi am socotit eu. / A venit un jandar rau / Si-a puscat in capul meu, / Capul de trup l-a taiat / Si asa m-a ingropat. / Fie in veci blestemat!“.
Altminteri, cimitirul Dorobantia se mai face remarcat si prin unele solutii tehnice nu tocmai comune: folosirea geamurilor tip termopan pentru cavouri, spre exemplu. Desi nu pot suplini intocmai stilul artizanal al crucilor din Maramures, ele sint inca o dovada a consideratiei cu care tiganii isi trateaza mortii. Cristache Popa, unul dintre vecinii cimitirului, ne-a explicat, in citeva cuvinte, ca acestea sint doar diferente de forma, nu si de fond, fata de ritualurile populatiei majoritare.
„Cind moare tiganul, e jale mare, la fel ca la oricine altcineva. Si noi plingem si bocim, sa nu creada cineva ca tiganii se bucura la necaz. Dar la noi, daca nu-ti cinstesti mortul cum trebuie, iti faci neamul de ris. De-aia trebuie sa il duci la cimitir cu muzica si cu lautari. Si romanii isi iau fanfara, doar cintecele difera. Iar cavoul e mai bine daca-l faci frumos: mai vii, mai aprinzi o luminare, trebuie sa-ti fie drag sa vii, ca sa nu-i uiti pe cei care au murit“, ne-a lamurit Cristache Popa.
