L-am întâlnit pe academicianul Dan Berindei printre rafturile bibliotecii care îi va purta numele, în cadrul Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman“. O parte din volumele proprii, „copiii săi“, cum frumos le numea, au luat drumul Craiovei, pentru a se constitui în cel mai de preţ cadou ce putea fi oferit oltenilor. Şi pentru că un părinte are grijă de copiii săi, academicianul i-a deseori drumul Băniei pentru a se asigura că ele au ajuns în bună stare pe raftul cel nou, care le va găzdui de acum înainte.
Biblioteca „Academician Dan Berindei“, care începe cu fiecare zi să capete formă, este cea mai mare bibliotecă de carte istorică personală, după cea a lui Nicolae Iorga, şi va aparţine Craiovei, aşa cum şi-a dorit marele istoric. Şi totuşi, ce stă în spatele acestui dar extrem de valoros? Ce l-a determinat pe marele istoric să dăruiască Craiovei biblioteca sa? Vom afla răspunsul chiar de la Domnia sa, care a avut amabilitatea de a răspunde celor câteva întrebări pe care i le-am adresat.
„Am ales Craiova pentru că eu mă consider oltean, deşi am ajuns la Craiova pe la douăzeci şi ceva de ani pentru prima dată. Aşa a fost soarta. Familia mea s-a strămutat dincolo de Olt la începutului veacului al XVIII-lea, printr-o căsătorie. Tânără, Ilinca Berindei s-a măritat cu un mare boier, Merişanu. Ea a avut probleme cu viaţa, în sensul că a pierdut soţul şi cei şase copii pe care i-a avut cu el. S-a hotărât să se călugărească. S-a călugărit cu numele de Irina. Moştenise averea soţului, pe care o împărţit-o: jumătate a dat-o Mitropoliei şi cealaltă i-a dat-o unui frate de aici, din care mă trag eu. Asta e legătura cu Oltenia. Deşi e o legătură care a avut loc acum trei veacuri în urmă, eu m-am considerat totdeauna oltean. Am vrut ca biblioteca mea să ajungă aici. Mărturisesc însă că am mai avut şi un considerent practic, în calitatea mea de oltean, probabil. Ştiu că oltenii pe ce pun mâna nu mai scapă. Am sperat că aşa se va întâmpla şi cu biblioteca mea, că va fi apărată, şi am sentimentul şi acuma că biblioteca este apărată şi şi-a găsit locul aici. Pentru mine, e pe undeva şi o suferinţă. Văd rând pe rând cum mi se golesc rafturile de cărţi de acasă şi iau drumul Craiovei. Pe de altă parte, venind aici şi văzându-le, mă liniştesc. Sigur că atunci când voi încheia procesul acesta de predare va fi un moment trist pentru mine, dar sper să-l compensez prin vizite cât mai dese, pentru a-mi vedea copiii“.
O dragoste de o viaţă
Cartea l-a fascinat dintotdeauna pe academicianul de astăzi. A avut şansa să crească printre ele, iar paşii pe acest drum i-au fost susţinuţi de bunicile sale. „Cartea a intrat în viaţa mea de când eram mic. Am avut noroc cu două bunici de excepţie, care erau pe de o parte bunici şi, pe de altă parte, două intelectuale. Una dintre ele, Ioana, prin căsătorie Berindei, fiica lui Emil Costinescu. Vine aici o poveste destul de interesantă. Tatăl lui Emil Costinescu, Alexandru Costinescu, fusese arhitect, cu studii la Viena, trimis acolo de Mihail Sturza cu o bursă. Când revine, construieşte o mulţime de lucruri prin Iaşi. La un moment dat, nu a mai construit pentru că o prezicătoare îl anunţase că va fi caimacam (locţiitor al domnului – n.r.) al Moldovei. El s-a culcat pe o ureche, a aşteptat să fie caimacam. Avea doi băieţi. Nu i-a mai dat la şcoală, i-a învăţat el, s-a lăsat de meserie şi a devenit dascălul copiilor lui. I-a învăţat destul de temeinic, printre ei era şi străbunicul meu, Emil Costinescu. El era un autodidact. Asta nu l-a împiedicat să fie unul dintre cei mai buni miniştri de finanţe ai României. Nu-i un minister prea uşor. Emil Costinescu, la rândul lui, după experienţa sa personală, a avut mare grijă pentru formarea copiilor lui, inclusiv a fetelor, ceea ce pe vremea aceea nu prea se purta. Bunica mea, una dintre fiicele lui, Ioana, a fost trimisă la Munchen timp de trei ani, şi la Londra, doi ani, în pensioane specializate. Pentru ea, limba germană, franceză, engleză erau limbi aproape materne. Totodată, de mică fusese obişnuită să citească cărţi serioase şi până la adânci bătrâneţi, a trăit aproape până la 80 de ani, a citit numai filosofie, istorie, lucruri de calibru mare. Ea a fost foarte ataşată de mine, pentru că eu dintre nepoţi eram singurul cu preocupări intelectuale şi nu practice. Ceilalţi voiau să fie ingineri, alte meserii mai apropiate de realitate. Eu eram cu capul în nori şi ea a fost amuzată şi mi-a întreţinut această existenţă. Eu n-am fost un copil care să vrea să fie pompier, poliţist, eu de la început, pe la 10-11 ani, am vrut să fiu istoric. La 13-14 ani, mă ocupam de Carol, Ducele de Lorena.
Cealaltă bunică era şi ea un om foarte citit. Cu ele am avut o copilărie dialogată la nivel înalt. Ele m-am ajutat foarte mult să ajung ceea ce sunt astăzi“, a povestit academicianul Dan Berindei.
A învăţat să iubească cărţile şi nu s-a mai desprins niciodată de ele. I-au devenit copii de suflet.
„Sunt copiii mei strânşi ani de-a rândul. Tocmai le-a arătat bibliotecarelor două volume referitoare la dinastia de Lorena pe care le-am comandat la Paris când aveam 14 ani, acum 76 de ani. Atunci aveam un fel de hobby pentru ultimul Duce de Lorena. Lorena fiind ocupată şi anexată de Ludovic al XIV-lea. M-a pasionat figura lui. El a pierdut ţara, dar printr-o căsătorie fericită urmaşii lui au devenit împăraţi ai Austriei. Fiul lui s-a căsătorit cu Maria Tereza şi au fost un şir de împăraţi care s-au succedat în veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea spre veacul al XX-lea, când a dispărut Imperiul Austro-Ungar. Încă de la 14 ani am început să strâng cu pasiune cărţi. M-am tot mutat şi le-am mutat şi pe ele după mine până am ajuns la nişte proporţii cam mari. Au reprezentat viaţa mea. Multe dintre ele sunt unicate pentru România. Le-am căpătat numai eu sau au fost reuniuni ştiinţifice la care am fost singurul reprezentant al României şi deci singurul deţinător al lucrărilor. Cred că după biblioteca lui Nicolae Iorga, pe care o avem la Institutul de Istorie din Bucureşti, aceasta este cea mai mare bibliotecă de carte istorică personală. Sper că lucrul acesta contează şi oltenii s-o păstreze“.
Moşteniri preţioase
O parte din cărţile care i-au bucurat copilăria au fost mistuite, doar câteva din ele, cinci la sută din biblioteca de astăzi, au fost salvate de iubitorul de slove. „Din nefericire, din ce-am moştenit reprezintă cinci la sută, şi mai mult decât atât, cele cinci procente sunt furate de mine. Eu eram mai realist decât tata şi, prin ‘47-’48, am vrut să iau o parte din biblioteca pe care o aveam la moşie aici, la Dobroteşti, pe moştenirea Ilincăi – Irinei. Tata a spus: «Nu. O să le capeţi, vor fi alte tale când eu nu voi mai fi. Să stea aici». Rezultatul a fost că în ‘49 s-a luat totul, iar cărţile au fost arse în curte. Din fericire, am furat pur şi simplu câteva lucruri: «Istoria vechii Dacii», a lui Fotino, ediţia lui Cantemir a «Hronicului vechimii a Romano-Moldo-Vlahilor», câteva lucruri. Ce am izbutit la iuţeală şi le-am băgat în geamantan“, a povestit, cu regret, academicianul Dan Berindei.
Condus de dragostea pentru cărţi, a continuat să adune volum după volum, oferind astăzi Craiovei darul său preţios: lucrările care s-au aşezat rând pe rând în rafturile bibliotecii sale, care l-au bucurat şi l-au înconjurat toată viaţa.
