Valeriu Dogaru face parte dintre actorii care respectă şi iubeşte colegii şi, mai ales, spectatorii, pentru care a fost în stare de orice sacrificiu pe scenă, iar în interviul de mai jos, cititorii GdS pot afla istoria a 50 de ani de teatru. Pe 10 octombrie, cunoscutul actor craiovean împlineşte 75 de ani.
Ion Jianu: În acest an se împlinesc 50 de ani de când aţi absolvit IATC-ul, colegi fiindu-vă, printre alţii, Ştefan Iordache, Irina Petrescu, Emil Boroghină, Leni Pinţea (viitoare Homeag), Georgeta Luchian (viitoare Tudor). Aidoma lui Ilie Gheorghe, aţi ajuns la IATC după câţiva ani petrecuţi la catedră, ca dascăl. Este reală informaţia că aţi absolvit liceul la nici 16 ani? Cine v-a îndrumat paşii spre teatru?
Valeriu Dogaru: Ce repede trece timpul! Când eram tânăr mi se părea un an cât un secol, acum aş vrea să opresc timpul pentru că n-am făcut mare lucru din tot ceea ce mi-am dorit. Nici nu-mi vine să cred că eu am trăit în teatru şi pentru teatru o jumătate de secol!
Într-un spectacol, spuneam partenerei de scenă: „Ce repede trece timpul!“. Replica ei era: „Nu timpul trece, noi trecem!“. Într-adevăr, parcă acum „câteva zile“ eram la şcoală, pe urmă la facultate, apoi actor profesionist. Şi iată că acum sunt un om cu părul alb, trecut prin multe. Cu bucurii, cu necazuri.
M-am născut în 1938, am crescut printre ploaia de bombe. Mama a murit când nu împlinisem trei ani, tata era pe front şi, în satul dintre dealuri unde m-am născut, Cobia (judeţul Dâmboviţa), oamenii au avut grijă de mine în perioada războiului. Printre alţii, şi învăţătoarea din sat m-a luat la ea şi în fiecare zi ne duceam împreună la şcoală, ca să nu rămân singur în casă. Îmi dădea câteva coli de hârtie şi creioane colorate, iar eu, în ultima bancă a clasei, îmi făceam de lucru. Azi aşa, mâine aşa şi astfel, la nici cinci ani ai mei împliniţi, învăţătoarea din sat s-a trezit cu mine că ştiu să citesc şi să scriu. Nici eu nu mai ştiu cum am ajuns la această „performanţă“. Cert este că învăţătoarea m-a înscris la şcoală şi din acel moment totul a mers „aiurea“. După marea împărţeală a Europei, ruşii ne-au dictat în România ce să facem în toate domeniile. În învăţământ, printre altele, s-a decis ca de la 12 clase, cum se făceau în România pe atunci, să se facă doar zece clase. Şi la nici 15 ani m-am pomenit cu bacalaureatul în „geantă“! „Norocul“ ăsta a mers mai departe… Cum în acea perioadă post război era nevoie de profesori, un nene m-a dus la Bucureşti pentru a susţine examen de admitere la un institut pedagogic cu durata studiilor de doi ani. Am reuşit, l-am absolvit şi iată-mă profesor de română şi istorie la 17 ani neîmpliniţi! Şi am profesat trei ani în condiţiile în care la şcoala unde predam, elevii şi, mai ales, elevele erau foarte apropiaţi de vârsta mea. N-aş vrea să fiu acuzat de lipsă de modestie, dar am fost unul dintre cei mai iubiţi profesori de pe… mapamond! În aceşti ani de profesorat, la Găeşti, cel mai apropiat oraş de satul meu natal, era în vogă mişcarea artistică de amatori. Şi un om de suflet, Emanoil Dumitrescu, s-a ocupat de mine, i s-a părut lui că mă „bântuie“ un talent înnăscut şi aşa am ajuns să interpretez primul meu rol în teatru: Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă“. A urmat distribuirea într-o comedie care se juca pe atunci de către toţi, „Nota zero la purtare“, de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava. Am fost distins cu un premiu şi, prin 1957-1958, am venit în Craiova, la un concurs de amatori. Ca să vedeţi ce înseamnă destinul: mi s-a propus să rămân la Teatrul Naţional din Bănie (pe atunci se putea şi fără să ai studii superioare), dar am refuzat şi am spus că mă duc la facultatea de teatru, ceea ce am şi făcut. Am susţinut, în 1959, admiterea la IATC şi am reuşit.
Am colaborat bine cu toţi regizorii
I.J.: Din 1964 încoace, la Naţionalul din Craiova- unde aţi fost repartizat – aţi interpretat foarte multe roluri şi aţi colaborat cu mulţi regizori. Care regizor v-a „citit“ cel mai bine calităţile, care v-a marcat profund cariera?
V.D.: Aici am avut parte de câteva roluri care mi-au marcat cu adevărat cariera. Din cele peste 120 de roluri (cred, n-am ţinut o evidenţă clară), am să amintesc câteva: Tudor Vladimirescu din piesa „Zodia Taurului“ de Mihnea Gheorghiu, în regia lui Vlad Mugur; El din „Nu sunt turnul Eiffel“ de Ecaterina Oproiu, în regia lui Valeriu Moisescu – regizor care a şcolit viitori mari regizori şi cu care am avut şi eu bucuria să lucrez… Mai amintesc: Nebunul din „Moartea accidentală a unui rebel“ de Dario Fo, regia Valentina Balogh, spectacol în care am interpretat cinci roluri. Pentru Nebunul am fost distins cu Diploma de popularitate pentru cea mai bună interpretare a unui rol masculin la Festivalul de teatru contemporan de la Braşov 1981. Doi ani mai târziu, la acelaşi festival, am primit o menţiune pentru rolul Bărbatul din „Cerul înstelat deasupra noastră“ de Ecaterina Oproiu, în regia colegului Remus Mărgineanu, spectacol în care jucam alături de soţia regizorului, colega mea Smaragda Olteanu-Mărgineanu. Am mai jucat împreună în primul musical, „Pofta de cireşe“, în regia aceluiaşi Remus Mărgineanu. Şi adaug rolurile: Higgins în „Pygmalion“ şi în spectacolul de operetă de la Teatrul liric, „My Fair Lady“ (aici alături de Stela Pălănceanu); Abel în „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“, de Horia Lovinescu, în regia lui Mircea Cornişteanu; David în „Piticul din grădina de vară“, de D.R. Popescu, în regia lui Silviu Purcărete, plus spectacolele montate de Silviu în anii ‘90 la Craiova, plus multe şi multe alte roluri… Am colaborat – şi continuu să colaborez – foarte bine cu toţi regizorii. În general, am avut parte de regizori foarte buni şi, mai ales, buni pedagogi. După părerea mea, un regizor fără o metodă eficientă de lucru, oricât de talentat ar fi, nu obţine chiar mereu ce şi-a dorit de la actor şi de la spectacol. Eu cred că trebuie să existe o prietenie sinceră între actori, regizori, scenografi. Desigur, nu-mi închipui că totul e numai lapte şi miere… Mai sunt şi destule controverse în echipă, dar dacă finalul este „un mare spectacol“, atunci totul e bine. Eu fac parte dintre actorii care respectă şi iubeşte colegii şi, mai ales, spectatorii. Pentru public am fost în stare de orice sacrificiu pe scenă. Şi acum procedez la fel.
Eu şi fiica mea ne-am ajutat reciproc în viaţă şi în teatru
I.J.: Aţi cochetat şi cu regia, dar destul de puţin. De ce?
V.D.: La Naţionalul din Craiova am pus în scenă câteva piese în care am şi jucat: „Noaptea tăcerii, noaptea singurătăţii“, de Robert Anderson, alături de colega Eugenia Chioreanu-Jiga (montarea lui Valeriu Dogaru a fost apreciată de cunoscutul profesor Virgil Brădăţeanu ca fiind de o „mare fineţe analitică“, n.r.); „Comedie de modă veche“, de Arbuzov, cu Iosefina Stoia, în scenografia Liei Dogaru, fiica mea. La Teatrul din Petroşani am montat „Poveste din Hollywood“, de Neil Simon. În privinţa regiei, nu m-am avântat prea mult. Ultima „încercare“ de regie a fost piesa lui Marin Sorescu, „Paracliserul“, în care am şi jucat, iar Lia Dogaru, fiica, a semnat scenografia. Mi-am zis însă că e mai bine să faci lucrul pentru care te-ai pregătit cu adevărat, actoria.
I.J.: Aţi amintit de fiica dumneavoastră, Lia Dogaru. Ea v-a călcat, într-un fel, pe urme, fiind (din 1996) scenograf la Teatrul Naţional Craiova, absolventă a Academiei de Arte şi Film, devenindu-vă astfel colegă. O ajutaţi în continuare cu sfaturi?
V.D.: Fiica mea este acum, de patru luni şi ceva, mămica unei fetiţe frumoase şi zâmbăreţe, pe nume Iris-Unda. Celor trei, Iris-Unda (nepoţica), Liei (fiica mea) şi lui Silviu (tatăl), le doresc tot binele din lume şi să aibă parte numai de bucurii. După acest preambul… familial, să vă răspund la „cestiune“. Iniţial, Lia nu şi-a dorit o carieră în teatru, dar la sugestia mamei ei, Cornelia (care a plecat de mulţi ani în stele…) şi a mea, a urmat Academia de Arte Plastice din Bucureşti. A debutat la Naţionalul din Craiova, ca scenografă, încă din perioada studenţiei, în ultimul an. M-aţi întrebat dacă o mai ajut cu sfaturi? Ne-am ajutat reciproc: în viaţă şi în teatru. Ea este modernă, eu sunt mai conservator. Mai mult primesc eu sfaturi de la ea! Dacă ar fi să-i dau un sfat ei şi tinerilor actori de azi, acesta ar fi următorul: să iubească meseria şi pe cei cărora li se adresează. Să respecte şi să fie respectaţi. Mă bucur că Naţionalul din Craiova are o trupă de actori tineri care, sunt convins, vor duce mai departe faima acestui teatru. Nu dau şi nume… Îi iubesc şi îi apreciez pe toţi deopotrivă.
I.J.: Despre rolurile din cinematografie aţi fost mulţumit? Faptul că eraţi un actor din provincie a contat atunci când, la Bucureşti, se făceau distribuţiile?
V.D.: Nu am putut să pătrund în cinematografie. Am făcut totuşi câteva filme, nu foarte importante. Am avut însă o mare satisfacţie atunci când am jucat în „Reţeaua «S»“, de Virgil Calotescu, în rolul principal, alături de Radu Beligan, Florin Piersic, Gheorghe Dinică, George Motoi, Cezara Dafinescu, Titi Rucăreanu, Constantin Diplan, „Moţu“ Piţi (Florian Pittiş – n.r.), Mihai Mălaimare ş.a. Mă mândresc cu prietenia acestor mari actori… Dar, cum spuneam, nu am prea fost în vizorul regizorilor de film şi nici în graţiile multor cronicari teatrali. Eram doar… Făt-Frumos pentru unii!
I.J.: În partea a doua a acestui interviu, aş vrea să stăruim asupra unor momente din cariera dumneavoastră teatrală. Primul loc de muncă a fost Teatrul de Stat din Bârlad (stagiunea 1963-1964), apoi aţi fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova, lăcaş pe care nu l-aţi mai părăsit de atunci (1964) niciodată, devenind un maestru al scenei, devotat Băniei. Aşa, pe scurt, cum aţi caracteriza această perioadă fastă de la Naţionalul din Craiova?
V.D.: După ce am absolvit IATC-ul (1963), am fost repartizat din întâmplare la Teatrul „Victor Ion Popa“ din Bârlad, dar am jucat destul de mult pentru cele câteva luni pe care le-am petrecut acolo. Eram cel mai tânăr actor din colectiv. Şi, destul de repede, am devenit un răsfăţat al publicului din Bârlad, mai ales după ce am jucat într-un rol principal din spectacolul „În lumea apelor“, de Aldo Nicolaj. Cu toate astea, în 1964 am fugit din Bârlad la Craiova! Se anunţase un concurs la Naţionalul din Bănie, eu voiam să particip, dar cei de la Bârlad nu doreau să mă lase. Şi atunci, într-o noapte, am fugit. Am reuşit la concurs şi din 1964, într-adevăr, nu am mai părăsit Teatrul Naţional din Bănie. Am debutat pe scena craioveană într-un dublu rol din piesa „Şeful sectorului suflete“ de Al. Mirodan… Şi au urmat roluri după roluri… Fiecare rol, fiecare spectacol îşi are istoria lui. Nu vă mai spun câte amintiri mă leagă de fiecare spectacol! Aveam un autobuz amărât, care atunci când prindea 50 de kilometri la oră era… sărbătoare naţională. Drumurile nu erau asfaltate. Făceam deseori pariuri dacă rămânem sau nu în pană. Eram obligaţi să facem deplasări şi să prezentăm în satele şi oraşele patriei socialiste spectacole de teatru. Mi-aduc aminte de o deplasare aparte. Ne întorceam „tocmai“ de la… Caracal şi autobuzul nostru s-a împotmolit în… noroi. Era noroi până la înălţimea genunchiului! Ne-am dat jos din „căruţa“ noastră şi am scos-o din noroi. Am făcut aproape cinci ore până la Craiova! Jucam în săli neîncălzite, cu spectatorii îmbrăcaţi în paltoane, cu căciuli pe cap şi mănuşi în mâini, în timp ce noi eram obligaţi să jucăm aşa cum ne cerea rolul… Sper să mă ajute Dumnezeu ca toate amintirile legate de cei 50 de ani de teatru la Craiova să le public într-o carte. Poate va fi folositoare generaţiilor tinere. M-aţi întrebat de perioada fastă de actor la Craiova… Am jucat tot ceea ce mi s-a dat să interpretez. Fiind o meserie colectivă, actorul depinde de mulţi factori, dar cel mai important este Regizorul. Vedeţi, îl scriu cu literă mare deoarece un director de scenă te poate duce pe culmile gloriei sau, dimpotrivă, te poate compromite… Regizorii, ca şi noi, actorii, sunt destul de subiectivi de multe ori. Sunt şi ei oameni până la urmă. Din cauza unor regizori, mulţi colegi actori de la Naţionalul din Craiova, unii mai importanţi decât mine, au pierdut roluri cu care nu s-au mai întâlnit în carieră. Meseria de actor este cea mai grea, dar şi cea mai frumoasă din lume. Din păcate, nu chiar totul ţine de talent. Mai ţine, într-un procentaj destul de important, de multă muncă şi, mai ales, de noroc.
Pentru mine, fără îndoială, Teatrul Naţional din Craiova, cu toate suişurile şi coborâşurile inerente meseriei, a fost cea mai importantă şcoală de teatru, o importantă lecţie de viaţă… Mă refer la viaţa mea în teatru, deoarece viaţa particulară a fost adiacentă, o anexă, un fel de dublură a personalităţii mele.
I.J.: La inaugurarea clădirii Teatrului Naţional din Craiova, în aprilie 1973, aţi jucat în spectacolul „Vlaicu Vodă“ (dramă istorică), în scenografia marelui om de teatru Liviu Ciulei. Vă mai amintiţi de acel moment istoric din istoria Naţionalului?
V.D.: Inaugurarea noii clădiri a Teatrului Naţional Craiova m-a prins într-un moment destul de bun al carierei mele. Eram apreciat, mă mândream că am fost trecut în nomenclatorul Naţionalului ca actor clasa I, înainte de termenul stabilit de minister. Emoţiile erau cu atât mai mari cu cât ştiam că la eveniment vor participa şi unele personalităţi. Emoţiile s-au dublat când am intrat pe scenă alături de colegii mei, mari actori. Interpretam pe Mircea din drama istorică „Vlaicu Vodă“ de Al. Davilla, pusă în scenă de Gh. Jora, în scenografia fantastică a marelui Liviu Ciulei. Acesta a construit pe scenă o biserică din lemn în mărime naturală! Complotul boierilor începea lângă zidurile bisericii, iar când biserica se deschidea în două părţi, apăreau sălile tronului… Era multifuncţională, dar masivă, dură şi, într-un fel, rece, ca şi epoca pe care o trăiam. A fost însă o seară memorabilă, în care a fost implicat întreg colectivul teatral, iar pe scenă au jucat, alături de mine, şi colegii Leni Pinţea-Homeag (Doamna Clara), Ion Pavlescu (Vlaicu Vodă), Vasile Cosma, Radu Nicolae, Mihaela Arsenescu şi alţii, de la care am avut multe de învăţat.
Am refuzat rolul Romeo într-o distribuţie internaţională
I.J.: Sunteţi unul dintre cei mai frumoşi actori români, v-aţi păstrat şi acum, la aproape 75 de ani, această trăsătură de june prim. Totuşi, nici un regizor nu v-a distribuit în rolul lui Romeo! Vi s-ar fi potrivit ca o mănuşă! Înţeleg că ăsta ar fi unul dintre regretele dumneavoastră…
V.D.: Într-adevăr, treceam drept un actor frumos şi pentru că jucam numai roluri de frumoşi – mai ales toţi feţii-frumoşi din basme -, multă lume a început să mă confunde cu personajele interpretate! Această etichetă, de „băiat frumos“, nu prea mi-a adus satisfacţii artistice. Dimpotrivă! Rolurile de „frumoşi“ în teatru, deşi sunt cel mai greu de interpretat, nu prea sunt bine văzute de critica de specialitate. În rolul de „frumos“ trebuie să fie omul perfect, ceea ce nu există. Şi, aşa cum aţi menţionat, nu l-am interpretat deloc pe Romeo! Nu ştiu de ce! La un moment dat, am pierdut un „tren“ important din carieră, din viaţă. Eram în turneu cu Naţionalul craiovean la Belgrad, cu spectacolul „Othello“, în regia lui Călin Florian, eu interpretându-l pe Cassio. Directorul Teatrului „Atelier 212“ din Belgrad, care era şi regizor, mi-a făcut o propunere tentantă, aceea de a-l juca pe Romeo într-o distribuţie internaţională. Însă ar fi trebuit să rămân definitiv la Belgrad, adică să devin transfug…
Asta s-a petrecut în anii ’60. Am refuzat, familia ar fi avut de suferit, aşa erau vremurile pe atunci. Mai târziu mi-am dat seama că odată pierdută o ocazie, toate cele care mai vin sunt deja… pierdute. Am vrut să plec în Capitală, Liviu Ciulei m-a vrut la Teatrul Municipal, dar nu am reuşit nici la concurs să particip. Din provincie fiind, eram respins înainte de a mă prezenta. Nu aveam nici buletin de Bucureşti, nici casă… M-aţi întrebat de Romeo. Nu joci întotdeauna ce vrei, asta era regula (este şi acum). Am aşteptat în zadar să vină Romeo! Poate acum, la vârsta asta, am ocazia să-l joc… Cum? Cineva să scrie o piesă cu titlul „Romeo şi Julieta pensionari“ sau poate „Regele Lear“! Închei acest subiect… Un personaj dintr-o piesă juca rolul unui actor ratat şi avea următoarea replică: „Eu am apărut toată viaţa pe afiş la Popor, Soldaţi şi ETC…“. Mă bucur că eu nu am avut parte de un asemenea final.
Sunt îngrozitor de timid…
I.J.: N-am vorbit mai nimic despre omul Valeriu Dogaru, „refugiat“ în ultimii ani, din „buricul“ Craiovei, într-un bloc prin Craioviţa Nouă…
V.D.: Nu doresc să intru în amănunte personale şi să repet că, la 75 de ani, pe care îi voi împlini pe 10 octombrie, n-am o casă pe numele meu şi al soţiei mele actuale, Wanda, dar asta-i o poveste personală… De felul meu sunt o persoană optimistă: iubesc natura, iubesc femeia, iubesc frumuseţile, animalele, iubesc viaţa. Sunt însă o persoană „îngrozitor“ de timidă şi, în acelaşi timp, sensibilă. Urăsc însă nedreptatea făcută oricui, nesimţirea, vulgaritatea, agresivitatea, făţărnicia, tot ceea ce este oribil în viaţă. Ce să fac, am şi eu slăbiciunile mele…
Altfel, mai am o „slăbiciune“: pentru o posibilă istorie a teatrului, aş vrea să amintesc colegii mei de clasă de la IATC (prof. Dinu Negreanu, regie film), în ordinea din catalog: Adina Atanasiu (stabilită în Canada), Silvia Băleanu (Iaşi), Emil Boroghină (Craiova), Lucia Burcovski (decedată), Aurora Cosulic Simionică (Câmpia Turzii), Valeriu Dogaru (Craiova), Constantin Duicu (Constanţa), Petre Dumitrescu (Piteşti), Aurica Dimitrie Dumitru, Dumitru Epure, Victor Imoşanu (decedat), Ştefan Iordache (decedat), Boris Perevosnic (decedat), Sandu Simionică (decedat), Victoria Suchici (Timişoara). Am fost coleg de an şi cu alţi mulţi mari actori, printre care: Irina Petrescu, Leni Pinţea-Homeag, Georgeta Luchian-Tudor, G.P. Avram, C. Dicu, Grigore Gonţa, Alex. Halic, Virgil Andriescu, Şerban Cantacuzino, Sanda Ţăranu, Titus Gurgulescu, Valentin Uritescu. Rog să fiu iertat că nu i-am amintit pe toţi… Ar merita să fie amintiţi, din când în când, nu doar după ce mor! Am absolvit IATC-ul în 1963 şi de atunci am devenit actor profesionist cu diplomă.
