16.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateActriţa Gina Călinoiu: Eu cred în revolta artistică!

Actriţa Gina Călinoiu: Eu cred în revolta artistică!

Nemulţumită că în primii doi ani de angajare la TNC nu lucra şi nu era folosită îndeajuns şi la adevăratul potenţial, Gina Călinoiu a decis, ca un fel de „protest“,  să se reîntoarcă la facultate, cadru didactic. Ea participă zilele acestea (18-25 aprilie) la manifestările de celebrare a unui sfert de secol de la înfiinţarea Comunităţii Europene a Teatrelor (ETC).

Înainte de plecarea într-o „călătorie“ de vizitare a opt teatre membre ETC, Gina Călinoiu (foto) a acordat pentru GdS, prin telefon, interviul de mai jos.
Ion Jianu: Se nasc şi în Filiaşi actori! Nu sunt ironic, dar cred că sunteţi prima actriţă născută în acest orăşel de lângă capitala Băniei… Cine v-a îndrumat paşii apoi spre Craiova, unde aţi absolvit, în 2001, Facultatea de Teatru a Universităţii?
Gina Călinoiu: La Facultatea de Teatru am ajuns din dragoste de… teatru, care nu ştiu exact de unde a izvorât în sensul în care, aşa cum afirmaţi, la Filiaşi nu ştiu nici eu să se fi născut actori şi nici în familia mea nu au existat oameni cu o asemenea preocupare. Făcând liceul la Craiova, am mers des la spectacolele Naţionalului… Pur şi simplu, mi-a plăcut teatrul. După un mare spectacol al trupei din Craiova, „Phaedra“, m-am dus la cabina actorilor, la Nataşa Raab, şi i-am spus că vreau să dau la teatru. Eram în clasa a XI-a. Peste doi ani, domnul Ilie Gheorghe – profesor – şi doamna Nataşa Raab – asistent – aveau să ia clasă în anul universitar respectiv. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales să urmez facultatea, la Craiova. Celălalt motiv a fost situaţia financiară dificilă a părinţilor, care aveau la momentul respectiv de întreţinut trei fete la şcoală. Am terminat facultatea în 2001, fiind a doua generaţie de absolvenţi de teatru de la Craiova.                      

Niciodată nu sunt mulţumită

I.J.: Aţi  jucat la Teatrul „Anton Pann“ din Râmnicu Vâlcea, iar din noiembrie 2001 sunteţi actriţa Naţionalului din Bănie. Cum au fost aceşti ani pentru actriţa Gina Călinoiu? Mulţumită de rolurile încredinţate sau…?
G.C.: Nu. Niciodată!.. Niciodată nu sunt mulţumită! De asta şi merg înainte. La Râmnicu Vâlcea am început toţi absolvenţii de la Craiova, directorul Teatrului „Anton Pann“, Adrian Roman, angajând toată „trupa“ generaţiei mele. Spectacolul nostru de absolvire s-a numit „Valsul câinilor“, regizat de Alexandru Boureanu. Premiera cu acest spectacol a fost pe 23 octombrie 2001, într-o duminică, iar luni, pe 24 octombrie, era concurs la Teatrul Naţional Craiova (TNC) pentru angajare. Domnul Mircea Cornişteanu declarase deschis că nu îşi doreşte alte fete în teatru deoarece sunt suficiente… S-a dat concurs şi din toate fetele care au susţinut examenul, doar eu am fost angajată şi Mihai Arsene.
I.J.: În aceşti ani aţi făcut un masterat şi un doctorat, aţi publicat o carte despre Grotowski (lucrarea de doctorat) şi de câţiva ani sunteţi şi cadru didactic la Departamentul de Artă Teatrală a Universităţii. Cum aţi reuşit, cum aţi făcut faţă tuturor activităţilor?
G.C.: Motivul pentru care am decis să mă reîntorc la şcoală, adică la facultate, a fost acela că nu eram satisfăcută de ceea ce fac în teatru, ca actriţă. Eu cred în revoltă, dar în revolta artistică. Aşa că, în felul meu, am ales să protestez faţă de faptul că nu lucram şi nu eram folosită îndeajuns  şi la adevăratul potenţial de către instituţia care mă angajase. M-am angajat la TNC în 2001, iar în 2003 am decis să mă reîntorc la şcoală. Mi-am răspuns la o întrebare foarte simplă – 2003 a fost un moment de răscruce al vieţii mele – în care mi-am pus pentru prima oară  întrebarea când m-am simţit ultima oară împlinită şi fericită. Şi mi-am dat seama că răspunsul la întrebare este că atunci când eram la facultate, unde mie mi-a plăcut foarte mult. Şi am decis să mă întorc la şcoală dintr-un singur motiv: ca student, lucram şi 12 ore pe zi, ne „antrenam“ într-un mod specific şi la standarde foarte ridicate. Iar după patru ani în care – am făcut o comparaţie cu atletismul – alergi 100 de metri garduri, m-am pomenit că sunt în situaţia în care trebuie să alerg la maraton! Înţelegeţi?! După angajarea la TNC, fireşte că am fost distribuită, am jucat. Dar jucam o dată sau de două ori pe lună, în timp ce la facultate repetam şi exersam în fiecare zi. Şi a apărut o problemă de ritm cu care mi-a fost foarte greu să mă acomodez. Reîntorcându-mă în mediul universitar, am ajuns să fac naveta Craiova – Bucureşti, am făcut masteratul, apoi doctoratul cu doamna Mihaela Tonitza-Iordache. Au fost cinci ani de navetă, dar în această perioadă, culmea, am început şi să joc foarte mult, uneori trei spectacole pe săptămână. Am făcut asistenţă la Bucureşti, la clasa lui Ion Cojar şi Adrian Titieni, promoţia 2003-2007.

Regizorul Wisniewski m-a dorit asistenta lui

I.J.: Apropo de asistenţă de regie, în spectacolul „Apocalipsa după Shakespeare“ aveţi două „roluri“: Mater Dolorosa în icoana din Czestochowa şi… asistentă de regie a regizorului polonez Wisniewski, cel care a montat la Craiova spectacolul amintit. Glumind un pic, aţi avut… „pile“ la Wisniewski?! Cum aţi ajuns să fiţi asistenta renumitului regizor polonez, laureat la Edinburgh?
G.C.: Absolut întâmplător! Domnul Wisniewski a venit la Craiova, a făcut distribuţia, eu făceam parte din cor, a urmat prima întâlnire, după care s-a stabilit repetiţia pe grupuri. Am trecut la citirea de text. În acel moment, făceam parte din grupul doamnelor, cel care deschide spectacolul. La citirea de text am avut câteva întrebări legate strict de traducere, întrebări destul de pertinente. V-aş putea explica, dar vă trebuie mult spaţiu tipografic… Pe scurt, vorbele textului erau traduse într-un fel care, actoriceşte vorbind, nu aveau nici un fel de acţiune. Parcurgând textul tradus, am mai avut şi alte observaţii. Domnul Wisniewski m-a ascultat, iar a doua zi am fost chemată de domnul director al TNC, Mircea Cornişteanu, care mi-a comunicat că regizorul polonez şi-a exprimat dorinţa de a avea un asistent de regie, nominalizându-mă pe mine. Şi aşa am ajuns asistentă de regie la „Apocalipsa după Shakespeare“. Am avut o colaborare foarte bună cu domnul regizor, eram pe aceeaşi lungime de undă.  Dl Wisniewski a spus de mai multe ori că, din punctul lui de vedere, nu s-ar fi descurat să ducă spectacolul la bun sfârşit dacă nu m-ar fi avut asistentă.
I.J.: Înainte de a-l cunoaşte pe regizorul polonez Wisniewski, aţi cunoscut bine fenomenul teatral din Polonia, şi nu numai, participând la câteva proiecte teatrale la Institutul Grotowski, proiecte pe care le-aţi catalogat (în revista SpectActor) „anotimpuri roditoare ale vieţii mele“. Explicaţi-vă.
G.C.: Eu cu Institutul Grotowski am o istorie îndelungată, în sensul în care teza mea de doctorat este bazată pe munca lui Grotowski, unul dintre cei mai mari creatori de teatru. Am fost la Institutul care-i poartă numele, din Wroclaw, şi am lucrat cu toţi actorii care mai trăiesc, cu toţi colaboratorii lui importanţi, iar pe parcursul celor cinci ani de cercetare am fost deseori, în fiecare an, în Polonia. Ultimii doi ani am fost acolo opt luni şi am lucrat cu doi regizori foarte importanţi: Eugenio Barba şi Anatoly Vassiliev. Cei doi l-au cunoscut şi au colaborat cu Grotowski, numindu-l pe marele regizor polonez Maestru lor… De ce „anotimpuri roditoare ale vieţii mele“? Pentru că, în 2010, toamna, am plecat în Polonia să lucrez cu Barba şi, după aceea, în primăvara lui 2011, cu Vassiliev, iar aceşti regizori de seamă mi-au oferit răspunsuri la multe întrebări, căutări ale mele. „Maeştri în rezidenţă“ este numele programului la care am participat la capătului unui drum complicat, cu o selecţie destul de drastică: am aplicat 150 de candidaţi, actori din toată lumea, şi am rămas, în final, 12, printre care şi eu. Programul de lucru de la Institutul Grotowski a fost unul care, din punctul meu de vedere, are legătură cu ideea de teatru şi de scoală aşa cum o văd eu. Repetiţiile durau zilnic, inclusiv sâmbăta, de la ora 10.00 dimineaţa până seara, ora 22.00, cu o pauză de prânz de aproape două ore. La finalul programului, noi, cei 12 actori, ar fi trebuit să prezentăm acum, în aprilie 2013, un spectacol bazat pe piesele lui Cehov, dar acest proiect nu s-a finalizat din motive băneşti…

25 de ani
de la înfiinţarea ETC

I.J.: Zilele acestea participaţi la o „călătorie“ prin opt teatre membre ale celei mai mari reţele de teatru din Europa, European Theatre Collective (ETC). Oferiţi-ne câteva amănunte.
G.C.: Comunitatea Europeană a Teatrelor aniversează 25 de ani de la înfiinţare şi particip în perioada 18-25 aprilie la un program interesant şi util. Cei care au privilegiul de a participa la aceste manifestări de celebrare a unui sfert de secol ETC  vizitează în aceste zile opt teatre membre ETC. În fiecare dintre aceste teatre vom vedea un spectacol şi vom participa la conferinţe care dezbat teme de actualitate pentru destinul şi situaţia teatrului în respectiva comunitate, şi nu numai.
Cum am ajuns să particip eu din partea TNC? La un moment dat, domnul Mircea Cornişteanu, directorul TNC, mi-a spus cam aşa: „Uite, Gina, înţeleg că tu ai dobândit nişte competenţe care sunt folositoare din punct de vedere artistic activităţii teatrului nostru. Şi s-a ivit acest proiect al ETC şi noi trebuie să facem propuneri de participare. Ai fi interesată?“. Am răspuns afirmativ… În proiect sunt doar cinci persoane, din care un singur actor, eu. Şi, cum să vă spun? Proiectul ETC din aceste zile vine în întâmpinarea tuturor lucrurilor pe care eu le-am făcut până acum. La ce mă aştept? Ideea este de a găsi noi soluţii, de a putea veni cu idei creative în interiorul propriei instituţii, în întâmpinarea dorinţelor publicului, al propriului colectiv artistic etc.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS