Vorbind despre erorile guvernărilor din perioada 2004-2012, reputatul sociolog Alin Teodorescu afirmă că acestea sunt unice, că România s-a îndatorat din nou peste capacitatea rațională de a plăti, că a devenit un cetățean tolerat în UE și chiar în NATO, şi că există riscul de a fi izolaţi
Născut pe 30 martie 1951 la Brăila, Alin Teodorescu (foto) a absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Craiova, oraş care i-a rămas în inimă, după cum mărturiseşte în interviul de mai jos, acordat în exclusivitate Gazetei de Sud.
Ion Jianu: Sunteţi sociolog de meserie şi, după 1989, aţi avut o activitate publică şi politică intensă. Cum să vă prezint cititorilor Gazetei de Sud: primul preşedinte al Grupului pentru Dialog Social şi, concomitent, al Fundaţiei Soros – România, fost şef al cancelariei primului-ministru Adrian Năstase, parlamentar din partea PSD, fondator şi manager al IMAS, scriitor…?
Alin Teodorescu: Sociolog. Doar sociolog. Mă ocup cu măsurarea nemăsurabilului. Scriitor nu sunt și nici n-am fost. Din păcate, nu am talent. Pot descrie destul de corect ce cunosc bine. Un fel de editorialist de investigaţie, mai degrabă decât scriitor.
Craiova a rămas enormă în inima mea
I.J.: Aţi absolvit Colegiul „Nicolae Bălcescu“ din Craiova, adică aş putea zice că aveţi (şi) os de oltean! Aveţi nostalgia Băniei? Cum se vede acum, din Capitală, Craiova?
A.T.: Craiova a rămas enormă în inima mea. Profesori cu har, colegi care mi-au rămas repere chiar și după patruzeci de ani. Ca să nu mai spun că este orașul singurei iubiri de adolescență… O frumoasă și năbădăioasă adolescentă cu ochii verzi, care s-a măritat cu un sociolog pe nume Teodorescu. Din păcate, nu am fost eu acela… În 2010, la aniversarea a 40 de ani de la terminarea liceului, mi-am revăzut o parte dintre colegi și toți sunt deplini, împliniți, bine așezați în lume.
I.J.: Aţi fost părtaş la multe momente politice importante din România de după 1989, aţi cunoscut oameni „grei“ din politica noastră, şi nu numai… Aţi ţinut un fel de jurnal, îl veţi publica?
A.T.: Am notițe din 1966 încoace. Nu e propriu-zis un jurnal, e mai degrabă istoria luptei cu mine însumi – cu ignoranțele, incapacitățile și eșecurile mele. Am un spirit competitiv și, când m-am angajat într-o luptă cu mine însumi, mi-am notat etapele.
I.J.: Din 1990 încoace, vi s-a întâmplat să trăiţi o stare de dezgust în raport cu clasa politică românească?
A.T.: Niciodată. Generația mea (aveam aproape 40 de ani la Revoluție) a luat o țară în rând cu Libia, Coreea de Nord și Cuba și a adus-o în NATO și UE. Am luat o societate distrusă în fibra ei și am deschis-o. Am avut o economie de hambar și, cât de cât, am venit la un stadiu mai avansat. Singurul regret este că nu am făcut eforturi mai mari să începem mai devreme. Dacă am fi început transformările când aveam 30 de ani, astăzi spaniolii și italienii emigrau în România, nu invers. Generația care vine are o sarcină poate mai grea ca a noastră – să reducă datoriile, inegalitatea, sărăcia și corupția, o moștenire urâtă pe care i-am lăsat-o.
Nu prea sunt sensibil la presiuni politice
I.J.: Ca manager al IMAS, aţi simţit sau trăit presiuni politice? Ce obstacole vi s-au pus (dacă vi s-au pus!) la IMAS?
A.T.: Nu prea sunt sensibil la presiuni politice. Întrebați-i pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu. IMAS a fost mereu și a rămas o școală de caractere și profesioniști în domeniul cercetării sociale și de piață. La IMAS s-au pregătit sute de oameni, foarte mulți lucrând în cercetare în toată Europa. S-au inventat proceduri, s-au impus standarde înalte de calitate, transparență și etică a cercetării sociologice. S-au rafinat caractere. Dacă le-a avut… A devenit deja o tradiție ca la fiecare patru – cinci ani să schimbăm garnitura, să aducem tineri și să le favorizăm dezvoltarea. E greu pentru acționari, e o bucurie pentru mine. Din acest punct de vedere, IMAS seamănă cu Gazeta de Sud: pregătește meseriași, lansează profesioniști, păstrează nivelul.
I.J.: Cum se descurcă IMAS-ul în aceste vremuri de criză? Vă mai solicită partidele sondaje de opinie?
A.T.: Nu mai lucrăm pentru partide și candidați decât cu banii înainte. Politicianul român e uneori foarte îngăduitor cu propriile datorii. Am lucrat cu partide și candidați în România, Serbia, Macedonia, Kenya, Nepal, Irak, Moldova. Acum, în România, s-a trecut la formarea firmelor de cercetare de partid sau de trust. Este o enormă greșeală pentru că se pierde obiectivitatea. Și nici măcar nu sunt mai ieftine. Însă, într-adevăr, poți să le înființezi și să le desființezi cum vrei. Uneori sondajul de opinie e văzut ca un instrument de propagandă. Este mult mai mult decât atât – este o măsurare obiectivă a subiectivităților.
Iar în ceea ce privește criza, sunt fluctuații de venituri, dar nu tragice. Avem o listă de clienți permanenți, ale căror bugete de cercetare sunt suficiente pentru a exista decent.
Presa românească, o minune încă din 22 decembrie 1989
I.J.: Care sunt, în opinia dumneavoastră, oamenii publici răsfăţaţi de români şi care, orice ar spune, ar avea credibilitate?
A.T.: Cristian Tudor Popescu, Theodor Stolojan, Gheorghe Hagi, Nadia Comăneci, Ion Ţiriac, Ilie Năstase, Mugur Isărescu, Raed Arafat. Oameni cu adevărat iubiți de public, de mulți ani. O singură femeie printre ei….
I.J.: Care sunt personalităţile politice pe care le admiraţi în prezent?
A.T.: Bill Clinton, Emma Nicholson, Gunther Verheugen, Jose Zapatero, Michel Rocard, Helmuth Kohl. Întâmplarea face să fi lucrat cu doi dintre ei și să-i fi cunoscut personal pe toți.
I.J.: Cum comentaţi evoluţia presei româneşti prin prisma scandalurilor de presă? Adică, presa care scrie şi chiar face politică, ar putea avea o altă audienţă?
A.T.: Presa românească a fost o minune încă din 22 decembrie 1989 și continuă să fie o instituție solidă. Se poate scrie o teză de doctorat despre evoluția presei românești. Două decenii după Revoluție mass-media au fost cea mai apreciată instituție de către publicul românesc, după armată și biserică. Adevărata societate civilă a României până acum zece ani a fost mass-media, iar adevărații militanți anticorupție au fost jurnaliștii. Este o tragedie la scară istorică faptul că încrederea publicului românesc în mass-media scade. Peste tot în lume, presa face politică, iar politicienii încearcă să cumpere jurnaliștii. Nimic special aici. Iar audiența presei este o discuție mai complicată. Un singur lucru trebuie să ne fie limpede: jurnalismul de calitate costă, dar are totdeauna audiență.
România se întoarce la un izolaționism mortal, la bigotism și naționalism de fațadă
I.J.: Lăsând la o parte marile dificultăţi de moment, generate inclusiv de criza mondială, care credeţi că este destinul României prin apropierea de marea familie europeană? Ce ar trebui să facem cu toţii, inclusiv politicienii români (mai ales!), pentru a împlini un destin favorabil?
A.T.: România este prost guvernată. Nu de azi, de ieri. Și este prost guvernată pentru că politicienii români nu au nici un respect față de administrație și față de justiție, iar administrația este permanent în război cu politicul. Problema este rezolvabilă, dar nu văd nici o forță capabilă să o descâlcească.
I.J.: Ca unul care aţi fost implicat în unele decizii, cum comentaţi unele afirmaţii cum că România ar fi la comanda FMI şi UE. În condiţiile actuale europene, credeţi că România ar fi putut evita aceste „comenzi“?
A.T.: Categoric se putea evita. Polonia a evitat-o. Erorile guvernării 2004-2012 sunt unice în istoria noastră. România s-a îndatorat din nou peste capacitatea rațională de a plăti. România a pierdut controlul mecanismelor de dezvoltare. România a devenit un cetățean tolerat în UE și chiar NATO. România se întoarce la un izolaționism mortal, la bigotism și naționalism de fațadă. Va trece mult timp până când aceste erori vor putea fi corectate.
I.J.: Privind cariera dumneavoastră politică şi intelectuală, există lucruri pe care le-aţi fi putut face altfel?
A.T.: Mi-am trăit partea de viață complet, cu două-trei valori impregnate în comportament și cu obiective personale minimale. Am vrut să fac, nu să fiu. Am vrut să dau, nu să posed. Am vrut să mișc, nu să mă mișc prin lume. Ceva mi-a reușit. Multe nu. Nu sunt mulțumit de ce am făcut. Nici pe departe. Mai am obiective. Cât respir, mai fac.
I.J.: De-a lungul anilor, nu aţi fost scutit de critici şi atacuri. Ce v-a deranjat cel mai mult?
A.T.: Minciunile prietenilor. Înșelăciunile celor adânc iubiți. Doare rău și îndelung. Dar trece. Mai ales că am observat că mincinoșii și trișorii câștigă bătălii și pierd războiul cu ei înșiși.
