Prima premieră a stagiunii teatrale 2012-2013 de la Naţionalul din Craiova are loc astăzi cu piesa „O scrisoare pierdută“, spectacol care îl are în rolul lui Tipătescu pe actorul bucureştean Claudiu Bleonţ şi care face parte din integrala dedicată marelui dramaturg pe care TNC o susţine în perioada 9-14 octombrie în cadrul Anului Caragiale.
De la începutul lunii septembrie, locul de muncă al actorului bucureştean Claudiu Bleonţ s-a mutat la Craiova, o cameră de 3×2 m de la parterul TNC fiindu-i în această perioadă cameră de hotel, locaţie în care s-a realizat interviul de mai jos.
I.J.: În spectacolul Naţionalului din Craiova, „O scrisoare pierdută“, interpretaţi pe Tipătescu. Cum aţi ajuns la această colaborare cu Bănia?
C.B.: Am răspuns invitaţiei maestrului Mircea Cornişteanu, directorul TNC şi regizorul acestei piese, invitaţie care mi-a fost făcută în primăvara anului aceasta pe când eu mă aflam la Craiova, la Festivalul Internaţional Shakespeare… Sunt la prima colaborare cu maestrul Cornişteanu şi cu Naţionalul din Bănie… Cu unii membri ai acestei trupe de teatru valoroase am jucat însă: cu Valentin Mihali la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu Adrian Andone într-un proiect, „Amadeus“ de Peter Sheffer, cu Nicolae Poghirc în alte două proiecte…
I.J.: Cum vi se pare colectivul TNC văzut din interior?
C.B.: Aşa cum v-am mai spus, întâlnirea mea cu Naţionalul din Craiova este una de… Champions League! Sunt încântat şi doresc să continuu această colaborare. TNC nu este un teatru în provincie. Vizavi de Craiova, care este o capitală, Bucureştiul e o provincie! Aici, unde suntem acum, este buricul lumii. Din punctul ăsta de vedere, New York-ul este o provincie! Că are blocuri mai înalte şi că străzile sunt nu mai ştiu cum, asta nu înseamnă mai nimic… În timp, am realizat că acolo unde sunt acela e pentru mine „axis mundi“ (centrul pământului – n.r.). Viaţa mea în ultimele săptămâni a fost determinată de faptul că sunt aici, la Naţionalul din Bănie, cu acest colectiv teatral extraordinar.
I.J.: Scriitorul D.R. Popescu spunea, în urmă cu ani, că piscul teatrului românesc se află la Craiova…
C.B.: …Sunt spectacole mari la TNC sub bagheta unor regizori de talie mondială. În curând, Naţionalul din Craiova se va bucura de întâlnirea cu un mare regizor polonez, Janusy Wisniewski (de două ori laureat cu premiul pentru regie la Festivalul de la Edinburgh – n.r.), care va monta „Macbeth“ de Shakespeare. Mi-ar plăcea să fiu şi în acest proiect de la TNC… Şi, în acest moment, sunt pus în situaţia de a lua o decizie: îmi las timp pentru a continua colaborarea cu TNC, adică a lucra la „Macbeth“ – deoarece m-am îndrăgostit de Craiova -, sau mă întorc la matcă, la TNB?
I.J.: Caragiale, mai actual ca niciodată! Dacă ne gândim numai la viaţa politică a României ultimilor ani, îl putem încadra pe Tipătescu în tipologia politicianului actual?
C.B.: Da. Pentru că şi politicianul actual, ca şi Tipătescu, are o pasiune pentru o femeie!
Încep să cadă „măştile“ politicienilor
I.J.: Nu vă cer nume de politicieni actuali români, dar ce este peren din trăsăturile acestui personaj pe care îl veţi interpreta acum la TNC?
C.B.: Caragiale a relevat tipologii umane… Sunt valabile în orice cultură, în orice religie, în orice rasă. Suntem membri unei singure specii, cea umană. Caracterele din „Scrisoarea pierdută…“ sunt tipologii universale. De multe ori se vorbeşte că „suntem din lumea lui Caragiale“. Eu nu privesc această afirmaţie cinic sau ironic. Toate personajele de aici sunt personaje care încearcă să se lupte pentru supravieţuire… Supravieţuire prin a-şi păstra scaunul, prin a-şi cultiva o relaţie de iubire, prin a avea un sens… „Eu pentru cine votez? Păi, votează pentru cine pofteşti! Păi, eu nu poftesc pe nimeni! Da’ să-mi spuneţi voi pentru cine să votez…“. Deci, el (Cetăţeanul Turmentat – n.r.) caută să afle un sens, care-i sensul votului… Farfuridi şi Brânzovenescu sunt oameni care vor să supravieţuiască prin a fi respectaţi ca avocaţi şi politicieni. Cum să spun? „O scrisoare…“ este o piesă atât de dinamică deoarece toate personajele se luptă pentru un sens de a fi. Nu o văd în derizoriu… Pentru mine, politicienii sunt identici ca şi noi…. Şi eu am copiat la bacalaureat… N-am ajuns prim-ministru! De multe ori am vrut să mă sinucid… Şi m-am „sinucis“ cam cât s-a… sinucis şi Adrian Năstase! El – cu un spectacol mai mare, cu o zgârâietură pe gât… Eu n-am ajuns nici măcar până acolo… Singurul lucru pe care îl respect în viaţa politică românească de acum este faptul că încep să cadă „măştile“ politicienilor, care întotdeauna încearcă să pară mai puri decât noi, restul. Dar se întâmplă şi inversul: noi ne uităm la politicieni de sus şi spunem că sunt nişte ticăloşi, javre, jigodii. Cred că nu există pădure fără uscături şi e bine să ne privim cu toleranţă şi cu compasiune. Totodată, trebuie să înţelegem că suntem născuţi din toate lucrurile care aparţin tuturor. Deci, avem toţi lăcomie, invidie, gelozie, toleranţă, dragoste, înţelegere… Atât doar că sunt momente în care şi eu, faţă de alţii, pot să fiu ticălos, trădător… O trădare în iubire este, poate, echivalentul unei trădări de partid.
Craiova e frumoasă, merită a fi iubită!
I.J.: Revenind la premiera de la Naţionalul din Craiova cu „O scrisoare pierdută“: înţeleg că acest spectacol, şi în opinia dumneavoastră, merită să fie promovat şi pe alte scene ale teatrului românesc?
C.B.: Cu siguranţă! Sunt convins că va fi o montare deosebită… Abia aştept întâlnirea cu publicul din Craiova, deoarece maestrul Cornişteanu a avut ideea să facă acest spectacol Caragiale actual. El era foarte actual atunci, cum e şi acum… Faptul că atunci era telegraf, iar acum există fax e o diferenţă minoră. Problemele sunt aceleaşi.
I.J.: Cu ce alte noi roluri ne veţi răsfăţa la TNB şi la celelalte teatre unde aveţi colaborări?
C.B.: Voi relua, alături de Magda Catone, „Un bărbat şi mai multe femei“, spectacol regizat şi interpretat de mine şi Magda Catone şi care în acest an împlineşte 30 de ani de când îl jucăm! E un spectacol de legendă… Suntem doi actori care am reuşit să menţinem un spectacol care ne-a definit nu numai viaţa artistică, ci şi viaţa personală. Altceva? Mai am un rol în monodrama „Povestea pianistului de pe ocean“ („Novecento“) şi, cum spuneam, mă aflu într-un fel de dilemă, să-i zicem: să continuu la TNC sau la TNB?
I.J.: Nu v-au convins oltencele să rămâneţi la Craiova?!
C.B.: Ba da, ba da, oltencele m-au convins… invariabil. Eu sunt însă angajat la TNB, dar ar exista o variantă ca să rămân la TNC până pe 22 decembrie, apoi să revin în Capitală: la Bucureşti am dublură pe Mihai Călin, iar la Craiova – pe Marian Politic. N-am luat încă decizia… Oricum, Craiova e frumoasă, merită iubită!
I.J.: Regie veţi mai face?
C.B.: Da, în măsura în care voi găsi un text care să simt că în momentul acesta trebuie mărturisit, cuminecat cu publicul, să-i zic aşa.
L-am dublat pe Adam Sandler în „Dracula“
I.J.: Vorbiţi-mi şi despre viitoarele roluri din filme…
C.B.: Probabil că în primăvara anului viitor va fi premiera unui foarte bun film românesc în care am jucat, „Brâncuşi“, făcut de Adi Popovici. Interpretez un rol extraordinar de interesant pentru mine, pe marele călugăr tibetan Milarepa, un personaj definitoriu pentru Constantin Brâncuşi. Marele sculptor oltean a trăit conform principiilor lui Milarepa. Vorbind despre roluri din film, aş adăuga şi dublajul din Dracula, un film de desene animate extraordinar. Dracula este interpretat de actorul Adam Sandler, eu l-am dublat, iar americanii au fost încântaţi de toată echipa care a făcut dublaj la „Dracula“.
I.J.: Sunteţi un actor de teatru şi film cu o reputaţie care a depăşit graniţele României. Aţi avut şi momente de cădere în cariera de actor?
C.B.: Aş spune că n-am avut niciodată căderi, deoarece nu m-am îmbătat niciodată cu victorii!
I.J.: Cum vedeţi teatrul românesc de astăzi?
C.B.: Bun, efervescent, frământat…
I.J.: Care sunt oamenii care v-au marcat existenţa?
C.B.: Toţi cu care m-am întâlnit m-au marcat. Lista ar fi enormă, enormă… Sunt un produs al întâlnirilor între şi cu oamenii pe care i-am cunoscut. Acum, de cei de la TNC. Şi ar trebui să mă refer la acest moment… Sunt marcat de faptul că am fost invitat şi de faptul că joc pe scena Naţionalului din Craiova într-o producţie mare, cu cea mai importantă piesă a dramaturgiei româneşti, „O scrisoare pierdută“.
I.J.: Nu aveam de gând să abordez subiectul gestului dumneavoastră, controversat, de la Arad, din 2011, când v-aţi dat chiloţii jos în faţa presei, dar o tânără colegă mi-a sugerat să vă întreb ce părere aveţi despre tendinţa omului de a se ascunde… şi dacă are legătură cu gestul făcut la Arad?
C.B.: Are legătură cu ceea ce am făcut la Arad… Dacă mă ascund, nu fac decât să evit adevărul… Dacă ascund, nu fac decât să pun tensiune şi presiune lucrului pe care îl ascund şi, la un moment dat, acesta explodează. Sunt adeptul lui Blaise Pascal, care a spus: „Omul e jumătate porc, jumătate sfânt“. Paradoxul e următorul: cu cât îşi doreşte să devină mai sfânt, devine mai porc! Eu, din punctul ăsta de vedere, prin gestul de a-mi da chiloţii jos, în momentul acela pledam pentru a ne recunoaşte… (…) Gestul de la Arad voia să spună că – şi cred în asta: casa lui Claudiu Bleonţ este corpul lui Claudiu Bleonţ. Este ultimul loc din care voi părăsi această lume, din corpul meu. Deci, tot ce adaug sau tot după ceea ce aş putea alerga sau mi-aş imagina că mi-ar trebui, devine relativ în momentul în care şi eu, ca orice fiinţă de pe acest pământ, va trebui să spun acestei vieţi „la revedere“!
