Ţara transformată-n vînt
de Michael Astner
Invitatul de săptămâna aceasta al proiectului cultural „Scriitori la TRADEM“, poetul şi traducătorul Michael Astner, este unul dintre „ultimii mohicani“ ai unei comunităţi care mai numără doar câteva sute de locuitori în România: saşii. Născut la Apoldu de Sus, în judeţul Sibiu, Michael Astner se încăpăţânează să trăiască în România, la Iaşi, ca freelancer, deși familia sa locuiește de ani buni în Germania. Scrie poezie în germană şi în română, face jurnalistică, fotografie şi traduce din scriitorii germani (Richard Wagner, poet şi romancier important, plecat din România în anii ‘80) sau scriitori români în limba germană (Mariana Codruţ, Radu Mărculescu). „Ţara transformată-n vânt“, volum apărut în 2011 la Editura „Casa de pariuri literare“, conţine poezii scrise în anii tinereţii în limba germană, traduse apoi în română, dar şi poeme scrise direct în limba română, şi reprezintă, aşa cum mărturiseşte poetul, „încercarea de a face faţă unui cuţit identitar cu două tăişuri“. Îndeajuns de melancolic pentru a nu părea un poet abonat la poetica ironică a postmodernilor, Astner este un elegiac discret pentru care neo-expresionismul nu şi-a epuizat valenţele, ca în acest poem cald despre „tărâmul de suflet“, zariştea blagiană unde s-a născut şi unde se reîntoarce constant: „în satul copilăriei, printre grădini şi case vechi/ printre dealuri, livezi şi pajişti/ sub pădurile Mărginimii, acolo începe/ tărâmul meu de suflet ce încă îşi aşteaptă locuirea/ aşa cum perla născută-n scoica bolnavă de/ atâta istorie/ îşi aşteaptă ziua strălucirii. // dar drumul meu de ţară/ sfârşeşte într-un oraş cu şapte turle ce/ împreună cu crestele încărunţite ale munţilor/ sprijină un cer de toamnă/ cu bolta crăpată“ („Fragment“). Simţim cum universul plin al poetului este ameninţat de o degradare care trebuie să fie aceea a înaintării în vârstă şi în istorie; edenul copilăriei este corupt, iată, de trecerea vremii ca şi de plecările copilului care a descoperit „oraşul cu şapte turle“, Sibiul, în fond. În fapt, orice poet bun ne comunică în versurile sale cele mai reuşite această cădere din paradis, nostalgia după grădina unică a fiecăruia dintre noi. Poezia nu este în cazul său acea activitate dulceagă la care se dedau majoritatea poeţilor slabi, convinşi că sentimentele lor personale pot fi comunicate unui public care „suferă“ la fel ca şi ei. Conştiinţa artistică a acestui poet cerebral este dată de versuri tăioase, lucide, precum cele de mai jos: „a scrie poezii e o viaţă de/ câine. câinii trăiesc adesea mai bine / decât ăştia, cei de scriu/ poezii. a scrie însă urlă după/ scris, mai mult sau mai puţin/ reţinut. n-aţi reţinut strigătele/ celor fără de nume?…“ („A scrie poezii“). Un posibil autoportret ne face să înţelegem mai bine delicateţea sa funciară, ca şi vibraţia interioară a unui revoltat pentru care poezia este o formă de împotrivire la schizofrenia lumii din jur: „eu/ născut târziu/ sub pădurile Mărginimii/ în Apoldul de sus/ cel cu saşi şi cu landleri/ cel pe care nu-l găseam şi nu-l găsesc/ pe hărţile uzuale ale patriei/ născut târziu/ într-o zi de vineri/ în anul construirii zidului de la Berlin/ în ziua în care/ nemţii au invadat Polonia/ în care a izbucnit al doilea război mondial// eu şi cu mine/ noi doi/ această echipă minimală/ în căutarea spiritului de echipă pierdut – / deşi, cum scria pe-un tricou german?/ „Lieber schizophren/ als ganz allein!“/ da, da: mai bine schizofren/ decât singur cuc – // deci eu/ cel întârziat/ campionul amânărilor/ un soi de anguis fragilis/o grămăjoară de fum/ şi-un pumn de-mpotrivire“. Melancolia este semnul sub care stă poezia sa, o melancolie irizată de o anume distanţare a limbajului care face posibilă atenta reconfigurare a realului, aşa cum se poate vedea într-un poem sobru, direct şi care ne vorbeşte despre fulguranţa fiinţei umane: „peste paşii bunicilor mei/ a crescut iarba. // e mult muşeţel între firele de iarbă – / ne aşezăm în curte/ și culegem ceai. // paşii părinţilor se pierd încet, încet şi ei –, // poate mâine deja / n-o să-mi mai recunosc/ nici propria umbră“ („Iarbă“). Lamento-ul poetului este însă unul sobru, bărbătesc, lipsit de zorzoanele unei disperări de faţadă, cu atât mai mult cu cât acest poem este prezent în carte în trei variante: în dialectul săsesc din Amnaş (unde poetul se reîntoarce mereu la casa copilăriei), în germana contemporană şi în limba română. Este datul acestui poet rar să poată să-şi exprime condiţia trilingvă într-o poezie de o mare densitate, care comunică incomunicabilul în versuri lapidare, scrise anume pentru a fi ţinute minte multă vreme: „fără-ncetare frigul care ne pătrunde-n/ oase fuzionând cu teama caldă/ şi născând o dragoste ne/ mărginită pentru acest întunecat/ ceva care ne suflă cinic respiraţia-i în ochii obosiţi –“ („Cine se duce singur în deşert“).
