http:http://www.youtube.com/watch?v=_YBL0tfGczc
Cătălin Diaconu are 30 de ani şi predă discipline economice la un grup şcolar aflat la periferia Târgu Jiului. Patru ani a fost profesor în Valea Jiului şi acum a ajuns aproape celebru. Un elev l-a ameninţat în timpul orei şi filmul întâmplării a apărut pe Youtube. Reacţia lui Cătălin Diaconu a fost deosebită: calm şi imperturbabil, profesorul a reuşit să controleze situaţia. Acest interviu nu este doar relatarea unui incident dintr-o şcoală oarecare care a ajuns să fie mediatizat, ci este povestea uneia dintre cele mai importante bresle din România: cea a profesorilor.
Vlad Mixich: Domnule profesor, în momentul în care elevul dumneavoastră a bătut cu pumnul în catedră şi v-a ameninţat, de ce nu i-aţi dat o palmă?
Cătălin Diaconu: Sunt un om calm, iar serviciul actual m-a antrenat să fiu şi mai calm. E logic să fie aşa. Nu poţi să baţi elevii. Noi, profesorii, suntem persoane mature şi răspundem pentru faptele noastre, pe când copiii respectivi sunt doar nişte copii.
V.M.: Eu nu ştiu dacă aş fi reuşit să-mi păstrez calmul.
Cătălin Diaconu: Şi prietenii, şi familia, şi toţi cei care au vorbit după spun acelaşi lucru: că nu s-ar fi putut abţine. Eu le spun tuturor: „Voi nu sunteţi profesori!“.
V.M.: S-a mai întâmplat ca vreun elev al dumneavoastră să aibă reacţii de acest fel? Cum s-o numim? O reacţie violentă?
Cătălin Diaconu: Nu violentă, inadecvată. Violent era dacă dorea să mă lovească. Elevul respectiv este mai recalcitrant de felul lui, dar aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat şi sunt profesor de cinci ani.
V.M.: Elevului care v-a ameninţat i-a fost scăzută nota la purtare, dar nu a fost exmatriculat.
Cătălin Diaconu: În România, primele zece clase sunt obligatorii. În momentul în care elevul trece în clasa a XI-a ar putea fi exmatriculat.
V.M.: Ce s-ar fi întâmplat dacă această întâmplare nu ar fi fost filmată şi postată pe internet?
Cătălin Diaconu: Eu am evitat să vorbesc despre acest caz izolat, tocmai pentru că ştiam că acest elev are o notă scăzută la purtare. Ştiam că, dacă voi vorbi despre asta, el va primi o sancţiune cu efecte dureroase.
V.M.: Credeţi că astfel de cazuri sunt frecvente şi că elevii sunt mai violenţi astăzi decât acum 15 ani?
Cătălin Diaconu: Eu ştiu precis că aşa ceva nu se întâmpla pe când eram eu elev. Când eram eu elev, doar doi copii din toată clasa aveau telefon mobil, iar asta în clasa a XII-a. Acum are toată lumea câte două sau trei telefoane mobile, cu care pot înregistra orice. Să te cerţi cu un profesor sau să te baţi cu un coleg, aşa ceva nu se întâmpla când eram eu elev. Nu-mi amintesc.
V.M.: De ce credeţi că astfel de cazuri par a fi mai prezente astăzi?
Cătălin Diaconu: Ar fi mai multe cauze. Părinţii nu mai au timpul necesar pentru a se ocupa de copii. Unii dintre ei pleacă la muncă în Spania sau în Italia pentru a asigura confortul financiar al familiei. Alţii sunt despărţiţi, iar copilul trăieşte doar cu unul dintre părinţi sau cu bunicii. Copiii sunt lăsaţi cumva singuri, iar la un moment dat apucă pe nişte căi greşite. Dar se pot îndrepta.
V.M.: Dar părinţii mai respectă ei şcoala?
Cătălin Diaconu: Depinde de la om la om. De obicei, elevii sunt ca şi părinţii.
V.M.: Cine credeţi că are astăzi o influenţă mai mare asupra copiilor: şcoala, părinţii sau televizorul?
Cătălin Diaconu: E greu de făcut un clasament. Probabil că toate trei. Adesea, elevii stau mai mult cu profesorii decât cu părinţii. Asta este. Oamenii ajung târziu acasă, îl întreabă pe copil ce a mai făcut, după care se culcă. Şi nu ei sunt de vină, oamenii pur şi simplu trebuie să muncească. Apoi copiii se uită la televizor şi intră pe internet. Unii dintre ei petrec mai mult timp aşa decât făcându-şi temele. Depinde. Fiecare dintre cele trei elemente are un rol în educaţia copilului. Mai este şi Biserica.
V.M.: Copiii din clasele dumneavoastră ce modele au? Despre cine vorbesc cel mai mult?
Cătălin Diaconu: Cântăreţii de manele sunt printre favoriţii lor. Şi fotbaliştii. Dar sunt şi copii care se concentrează pe învăţătură. Ştiu precis că există şi sunt destui. Poate că este greu de crezut, dar majoritatea au un fond bun şi sunt serioşi. Din păcate, orice pădure are şi uscături. Poate că ar trebui promovaţi mult mai mult copiii care se evidenţiază prin lucruri pozitive. Ar fi o idee foarte bună.
V.M.: Dumneavoastră v-aţi simţit cumva umilit atunci când elevul a bătut cu pumnul în catedră?
Cătălin Diaconu: Umilit m-aş fi simţit dacă venea cineva de la Inspectorat la oră şi aş fi fost nepregătit. În acel moment particular, preocuparea mea era să găsesc o metodă prin care să îl determin să treacă în bancă. Atunci când a văzut că nu cedez şi că îl notez aşa cum merită, a renunţat şi şi-a văzut de treaba lui.
V.M.: Vă place meseria de profesor?
Cătălin Diaconu: E frumoasă, interesantă, dar după mine ar trebui să se primească un salariu mai mare. Până la urmă, eu m-am obişnuit şi cu elevii mai greu de stăpânit. Salariul ar fi principalul motiv care m-ar determina să plec din învăţământ. Şi poate mă va determina.
V.M.: Dar ce salariu aveţi?
Cătălin Diaconu: Nouă, zece milioane în mână.
V.M.: Vi se pare că e mult, e puţin?
Cătălin Diaconu: Dumneavoastră cum credeţi? Este foarte puţin.
V.M.: Mai lucraţi şi altceva?
Cătălin Diaconu: Da. Am mai încercat să fac şi asigurări, câte un proiect, dar nu întotdeauna obţin bani în plus faţă de salariu.
V.M.: Şi cum vă descurcaţi când nu reuşiţi să câştigaţi bani şi din alte activităţi?
Cătălin Diaconu: Să zicem că am norocul de a nu avea încă o familie.
V.M.: Dar pe viitor nu vă gândiţi la asta?
Cătălin Diaconu: Sigur. Toată lumea se gândeşte la asta. Dar în ţara asta e greu. Cunosc oameni care au salarii mai mari şi care se gândesc de şapte ori înainte să facă un asemenea pas. Eu locuiesc deocamdată cu părinţii.
V.M.: Unde credeţi ca veţi fi peste câţiva ani?
Cătălin Diaconu: Nu aş pleca din ţara şi nici din localitatea de baştină. Aici m-am născut, aici am crescut, aici am familie, prieteni, rude. Dar depinde şi de partea financiară, deşi nu mă consider o persoană care se gândeşte doar la bani. Nu sunt omul care să plece doar ca să plece.
V.M.: Ce v-aţi dori să se schimbe în primul rând în şcoala românească?
Cătălin Diaconu: Ar fi de dorit o relaţie mai apropiată între profesori, elevi, părinţi şi comunitate. Dar ea să existe cu adevărat, nu doar pe hârtie. Mi s-ar părea corect ca părinţii să ştie ce se întâmplă în şcoală şi să participe la luarea anumitor decizii.
V.M.: Şi ce credeţi că a cauzat această lipsă de respect?
Cătălin Diaconu: Poate faptul că întreaga societate nu mai respectă valorile adevărate.
V.M.: A fost publicat de curând un studiu care spune că majoritatea elevilor cred că era mai bine pe vremea comunismului.
Cătălin Diaconu: Puţini dintre elevii de astăzi ştiu cine erau comuniştii. I-am cerut mai demult unui băiat să nu mai poarte cercei în urechi. Altfel, un elev foarte cuminte. Mi-a spus că am idei comuniste. Şi l-am întrebat: „Ce înţelegi prin idei comuniste?“. Mi-a răspuns că am idei înapoiate. Înainte de orice studiu, cred că ar trebui definiţi niste termeni.
V.M.: Şi de ce i-aţi spus să nu mai poarte cercei?
Cătălin Diaconu: Pentru că acesta este regulamentul după care funcţionează orice şcoală.
V.M.: Dar credeţi că, în România în general, regulamentele sunt respectate?
Cătălin Diaconu: Aş răspunde printr-o altă întrebare. Oare se respectă legile în România?
V.M.: Nu prea se respectă, vă răspund eu.
Cătălin Diaconu: Atunci este greu să separăm complet un domeniu de altul. Şi elevii, şi profesorii trăiesc în România. Sigur, speram că va fi mai bine. Eu chiar sper asta.
V.M.: Domnule profesor, sunteţi mulţumit că trăiţi în România?
Cătălin Diaconu: Altă ţară nu cunosc. Decât din poveşti. Dar sunt convins că poate fi mai bine şi la noi.
V.M.: O ultimă rugăminte: transmiteţi un mesaj ministrului educaţiei.
Cătălin Diaconu: Bine. Dar nu este numai pentru ministru, ci pentru toţi oamenii. Îl invit să facă un efort de imaginaţie şi să se gândească cum ar fi să predea câteva ore, o săptămână, şi să fie nevoit să îşi motiveze elevii, să le explice de ce trebuie să înveţe. Elevii sunt dezamăgiţi pentru că ştiu că dacă învaţă, nu vor avea totuşi un serviciu asigurat după aceea. Şi atunci se întreabă de ce ar mai învăţa şi de ce ar mai rămâne aici, în România? La asta ar trebui să se gândească liderii noştri.
