http:http://www.youtube.com/watch?v=rPou2wkGmRM
În satul Zvorsca, ultimul nume din nomenclatorul localităţilor din ţară, trăieşte, de un secol şi încă patru ani, Maria Grigore. De-ntrebi localnicii unde-i omul cel mai vârstnic, îţi arată cu degetul o casă mai la vale, minunându-se şi ei de câte zile i-a lăsat Dumnezeu femeii. Născut în aceeaşi zi şi în aceeaşi lună, băiatul ei are 78 de ani…
În Amărăştii de Sus, se simte toamna. Miroase a dimineaţă şi a ceaţă. Undeva la marginea drumului, între serpentine, se ridică gospodăria familiei Grigore. În curte e linişte. Treburile pământului s-au încheiat, acum oamenii se odihnesc şi aşteaptă iarna. Pe foc, în tindă, într-un ceaun, se perpeleşte friptura. S-au adunat toţi, copii, nepoţi, chiar şi vecini. Maria a făcut 104 ani. Băiatul ei a împlinit 78. S-au născut în aceeaşi zi, aceeaşi lună. În cameră, lângă soba încălzită, Maria stă cuminte pe pat. Vederea i-a obosit şi nici auzul nu dă semne că ar fi mai viguros. „Săru’ mâna, părinte. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!“, se ridică ea, crezând că a venit preotul să o împărtăşească. Atunci când se dumireşte că sunt doar oameni care au venit să-i spună „La mulţi ani!“, se aşază din nou pe marginea patului şi prinde a se scuza: „Ei, nu mai văd aşa bine. La vârsta mea…“. Nici nu mai ştie că acum 104 ani venea pe lume. „Maică, astăzi ţi-e ziua“, îi spune nora, Iustina. „…am o sută de ani“, continuă bătrâna, neauzind ce i se spune. „Dar nu-mi pare rău. Că uite-aşa am dus-o“ – întinde mâna, arătând că a fost ţinută ca-n palmă. „De-asta am şi trăit atât. Am fost o fată la părinţi. Mergea tata cu mine la horă, să aibă grijă de mine. Acum, uite cum am ajuns. Nu mai văd, nu mai pot să fac treabă, dacă sunt de o sută de ani. Cum eram şi ete-acum…“.
Întâi cafeluţa, apoi mâncarea
Nu e deloc tristă. Doar cutele de pe faţă îi arată vârsta. Nu se plânge, nu se vaită. „Ei, ea se ţine mai bine ca mine şi eu n-am nici 80 de ani“, spune băiatul Mariei, râzând. Cât e ziua de lungă, bătrâna stă în casă. La televizor nu priveşte, că nu mai vede bine imaginile. Şi cu auzul stă prost, copiii trebuie să-i vorbească tare la ureche ca să înţeleagă. Din când în când, mai curăţă porumb. Pentru moară, pentru porci. Stă cu sacul dinainte şi nu se ridică până nu-l termină. „Uneori uită şi cere să cure iar boabe. Şi în grădină, când se duce să-şi facă nevoile, mă mai întreabă unde trebuie să ajungă. Mă mai supăr, ca omu’, că până-acum unde s-a dus“, povesteşte nora, râzând. „Încolo, n-ai treabă cu ea. Friptura, friptură, se ştie, cafeluţa, dimineaţa, nu-i lipseşte. Dacă nu-i pun din gura ibricului, nici n-o bea, o aruncă, că cică e goroveală şi râdem de ea. Are tabieturile ei. Mănâncă patru mese pe zi şi nu orice. Câteodată ne pomenim cu ea că întreabă: «Da’ nu-mi daţi să mănânc? La ce-o fi venit pe-aici? Mă duc la mine acasă, nu mai stau»”, continuă femeia.
Ciorbă – nu, friptură – da
„Să mor nu-mi pare rău“, îşi vede bătrâna de povestea ei. Că am trăit. Ete-aşa am dus-o“ şi arată din nou cum a fost ţinută în palmă. De părinţi, de soţ, apoi de copii. Că şi-acum o duce bine. „Nu mă pierdeau din ochi părinţii. Că dacă am fost singură! Şi cu bărbatu’ la fel. Nu mă punea la treabă. El se ducea la câmp, la muncă, eu rămâneam la cazan, să fac ţuică. Am trăit bine cu bărbatul. Îmi lua garniţa de la drum şi o aducea el acasă. Ete-aşa mă ţinea tac-to mare, ca-n palmă… „Din nou întinde mâna. Nepoţii râd. „Are povestea ei. Şi aia cu ţuica, de o spune la toată lumea. Da’ asta mai ţine minte“, spune zâmbind nora, aranjând un platou cu aperitiv. „Bine-am trăit, maică! Salam mănânc şi măsline. Oaaa, e moartea mea!“, zâmbeşte fericită, ca un copil răsfăţat. „Ciorbă eu n-am mâncat, da’ îmi plăcea fript. Ostropior. Mămăligă iar n-am mâncat, doar pâine. Şi ficatele mie mi-l opresc“. Ciucurică o alinta Lisandru, bărbatul Mariei, care s-a stins cu mulţi ani în urmă.
Dar de la primărie
Uşa se deschide şi intră o femeie. Înaltă, cu ochelari. Se aşază lângă ea, pe pat: „Da’ pe mine mă mai ştii?“, îi strigă la ureche. „Fată, tu eşti…asta….“ Bătrâna îşi duce repede mâna la frunte. Parcă-i stă pe limbă numele vecinei. „Elvira“, o ajută aceasta. „Elvira, aşa, că nu te mai nimeresc. Eee, când ne găteam noi de horă… câte nu le vorbeam…“. În camera alăturată, copiii şi nepoţii au întins masa. Miroase a ţuică fiartă şi a carne prăjită. Măsline, salam, muşchi, murături, friptură, vin, ţuică, suc. De toate au pregătit. În tindă, se aude o voce străină. Uşa se deschide din nou şi intră primarul comunei, Dumitru Diaconu. „Tanti Maria nu e doar cel mai în vârstă om din localitate, ci şi din judeţ. Să ţii minte de la Mitică“, spune, întorcându-se spre bătrână şi întinzând 500 de lei, buchetul de flori, tortul şi sticla de şampanie, la anu’, când ai face 105 ani, o să primeşti dublu!“. Femeia îi prinde capul şi-l pupă pe amândoi obrajii: „Să trăieşti, maică, ani buni şi fericiţi! Să-ţi ajute Dumnezeu pe toate părţile!“. Ia hârtiile de câte 100 de lei şi rămâne cu ele în mână. N-o interesează prea mult. „Îmi iau o fustă de ei“, zice, apoi se răzgândeşte.
„Nu mai dau nimic, îi ţin să mă-ngroape. Că oi muri, o veni şi ceasul meu. Să-mi ajute Dumnezeu să mor şi eu bine, cu lumânare. Că am avut o viaţă…“. Copiii râd cu drag. „Acum cinci, şase ani a trecut calul peste ea. Se dusese să dea la pui, în grădină. Ziceam că moare. Da’ ete pe maica, a avut zile şi a ajuns cel mai bătrân om din judeţ“.
