Vestea trecerii in Absolut, in spatiul Mortii, a profesorului universitar Cezar Avramescu, cel mai indragit editorialist al cititorilor Gazetei de Sud, ne-a intristat. Cezar Avramescu s-a stins din viata pe 31 martie, data nasterii poetului Nichita Stanescu. Materialele scrise si publicate de acesta au fost savurate de toti românii care le-au citit. De la Est la Vest si de la Nord la Sud. Din tari de pe aproape toate continentele. Argumentul? Miile de comentarii de pe pagina de internet a ziarului de-a lungul timpului. Cezar Avramescu insusi a fost o institutie a spatiilor de sinceritate si adevar, scriind intr-o maniera originala, asa incât sa nu-si streseze cititorul. Dimpotriva. L-a facut sa râda sanatos, dar… sa-i ramâna pe retina memoriei radiografia reala a societatii, a clasei politice, a fiecarui eveniment „orchestrat“ au ba. Editorialul sau continea ingrediente pentru toate gusturile. Era un fel de stimulent, aliment si medicament, chiar pentru orbi.
A fost o personalitate cu spirit enciclopedic, avea mult har, temperament de adolescent si un neobisnuit simt al umorului.
Daca vreun scriitor oltean isi imagineaza o istorie literara a Craiovei fara „figura“ inconfundabila a lui Cezar Avramescu, se insala amarnic. Nu numai ca s-a perindat pe la toate cercurile literare, dar a fost un mare consumator de literatura, in special de poezie, el insusi fiind un poet de rafinament si de o rara sensibilitate. Impatimit al imaginii poetice, scria cu dezinvoltura, insa, totodata, era extrem de exigent cu sine insusi. A fost un poet calitativ si nicidecum cantitativ. Despre volumul sau de poezii „Nelinisti“, aparut la Editura Pro Transilvania din Bucuresti, in 2003, s-au scris cronici dintre cele mai favorabile, de catre scriitori si critici cu nume de rezonanta. Astfel, inca din anii ’90, Marin Sorescu, „coleg de leat si vecin de facultate“, a dat Cezarului ce-i al Cezarului, comparându-l cu poetul Ion Barbu.
In august 2004, in Gazeta de Sud, intr-o cronica intitulata „«Nelinistea» sau «opera intrerupta»“, colegul Constantin Ilie scria ca „dezordinea ordonata il onoreaza pe autor, intrucât acesta e solitar cu spiritul oricarei dimensiuni“. Vedea cum in poeziile sale „visul, spatiul, timpul coexista intr-o matematica metaforica fardata cu capcane“. Pentru „poetul nelinistilor“, cronica s-a incheiat cu o constatare: „Cezar Avramescu, permanent cu simturile in alerta, se zbate pe treptele templului somnului paradoxal, fara a suprima tacerea, chiar si atunci când aceasta intra-n odihna“. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Infra-ultra-micro-autobiografie
M-am nascut inutil intr-o anumita zi a unei luni din anul respectiv, intr-un cartier periferic al Galatiului de altadata. Despre farmecul acestor cartiere, despre cât de albastra era Dunarea acelor vremi il puteti intreba pe vecinul Panait Istrati.
Apoi am inceput acea cursa contracronometru in care, daca ajungi la capat, inseamna ca ai pierdut.
Mi-am petrecut copilaria la tara, intr-un sat adevarat, intr-o Românie adevarata; am mai apucat o felie de viata adevarata, demna, normala.
Am mai avut norocul sa urmez un liceu adevarat; in care mai ramasesera câtiva profesori autentici.
Primavara vietii am petrecut-o in Iasiul universitar, unde am avut profesori care erau in egala masura profesionisti si oameni de cultura, formati in buna parte in marile Universitati ale apusului; ceea ce am invatat de la ei nu se poate uita niciodata. Am avut apoi, la terminarea facultatii, onoarea de a le deveni coleg. Onoare pe care apoi am tradat-o venind la Craiova. M-am straduit sa devin oltean in timp ce oltenii se straduiau sa devina universitari. Nici eu, nici ceilalti n-am reusit.
Am irosit zilele unei jumatati de secol prin ungherele amfiteatrelor. Am intentionat sa arat studentilor ca matematica este frumoasa, fiind in fond un simplu exercitiu de logica si imaginatie, un joc captivant, accesibil oricarei inteligente normale. Am incercat sa nu fac din matematica un instrument de tortura; de aceea am predat-o cu zâmbetul pe buze, cu o gluma agatata in coltul unei teoreme. Studentii m-au iubit si la rândul meu am iubit studentele.
Am avut idei si am scris multe lucrari de matematica; sunt singurul de aici care are o teorema care ii poarta numele. Am comis multe articole, eseuri, poezii, cautând astfel sa-mi motivez partial si nesemnificativ existenta mea terestra efemera.
Mi-ai placut lumina, inaltul cerului, zborul pasarilor, murmurul frunzelor alintate de adiere. Am iubit frumosul in formele lui primare; tandretea culorilor, armonia sunetelor, vraja slovelor mestesugit inlantuite; vinul ales, femeile frumoase. Dar dintre toate femeile pe care le-am intâlnit numai una singura a meritat sa fie iubita; este aceea de lânga mine, care m-a suportat o viata si care ma va intovarasi si dincolo.
Am vrut sa fac multe, dar am reusit putine; numai prostii am facut o gramada. Dar nu regret decât prostiile pe care nu le-am facut.
Am strâns, din putinele calatorii, comori de frumusete pe care le tin ferecate in suflet ca pe o nepretuita comoara, frânturi din misteriosul Mexic, din neasemuita Florenta, din languroasa Venetie, din insorita Sicilie si din multe alte parti. Am furat din muzeele lumii surâsul etern al madonelor rafaeliene, zbuciumul formelor sculpturilor lui Michelangelo. Iar din salile de concert si de pe discuri am patruns durerea muzicii beethoveniene, framântarile sufletului lui Brahms, bucuria vietii lui Mozart, seninatatea si echilibrul cosmic ale muzicii lui Bach.
Am fost totdeauna nemultumit de mine; iar acum când sunt pregatit pentru calatoria spre marea liniste, pot spune ca am avut dreptate sa fiu asa. Am urât prostia, dar mi-am dat seama din propria experienta ca daca ti-i data nu poti scapa usor de ea. Dar numai prostia blânda e suportabila. Cea agresiva, mai ales daca este intovarasita si de lipsa simtului umorului, este total insuportabila.
Am trait sub trei orânduiri; de fiecare data am sperat ca aceea care vine va fi mai buna; am ramas doar cu speranta.
Mi-a trebuit mai mult de jumatate de veac ca sa-mi dau seama ca lucrurile cu adevarat esentiale in viata sunt lucrurile cele mai simple cu putinta; si care sunt chiar lânga tine, pe când tu le cauti in alta parte. Si am devenit suficient de inteligent ca sa-mi dau seama de mediocritatea mea.
Am fost un om obisnuit, cu o viata obisnuita. Pe care incerc uneori s-o rememorez. Dar rareori reusesc. E ca si când m-as plimba printr-un cimitir in care timpul, vânturile si ploile au sters inscriptiile de pe cruci. Arareori mai recunosc ceva sau pe cineva.
N-am nici un motiv sa fiu nemultumit. Dumnezeu mi-a dat de toate; daca mi-ar mai fi dat inca ceva n-as fi refuzat. Dar, in mod sigur, atât am meritat.
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru
Zadarnic ma priviti precum la teatru,
Priviti actorii viselor dând viata,
Caci numai umbra mea va sta in fata,
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru.
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru,
Caci daca bancile din jur sunt toate goale,
Pe tabla-s desenate integrale,
Iar eu socot cât face patru ori patru.
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru.
Stingher ma simt ca un batrân sihastru,
Si chiar de astazi stau cu voi la masa,
Nu-s eu acela ce-i cu voi in casa,
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru.
Sa nu ma plângeti, motiv nu-i, si-i zadarnic,
Caci visul meu ramas-a tot albastru,
Iara destinu-a fost cu mine darnic,
Mi-a daruit un colt de amfiteatru.
Eu am ramas intr-un ungher de amfiteatru.
Si-atuncea când imi va sosi mandatul,
Precum I-a Domnului neabatuta vrere,
Eu voi lua cu mine drept avere,
Atâta doar, un colt de amfiteatru.
Eu voi ramâne intr-un ungher de amfiteatru.
