Este bine cunoscut ca toti traim intr-o lume a contrariilor, a paradoxurilor, din mai toate punctele de vedere, in special, in domeniul culturii. Bunaoara, criticul si istoricul literar George Calinescu l-a numit pe Mihai Eminescu „Poetul National“. I s-a mai spus „poetul nepereche“, „luceafarul poeziei românesti“ etc. etc. Paradoxal, cel mai tradus poet român din toate timpurile nu este nicidecum Eminescu, ci Marin Sorescu. Tot el este patronul spiritual al Teatrului National din Craiova, dar si al Liceului de Arta, scoala vocationala cu doua specializari distincte: muzica si arte plastice. Daca Sorescu nu a avut nici o tangenta cu muzica, aproape acelasi lucru se poate spune si despre pictura, daca il raportam la marii artisti plastici pe care i-a avut Craiova. Practic, este imposibil sa compari succesul variabil de portretist al lui Marin Sorescu cu celebritatea pictorului Corneliu Baba, care s-a nascut in Craiova, si-a facut ucenicia la Craiova, s-a bucurat, a muncit si a plins la Craiova. Cele mai prestigioase personalitati culturale din România si nu numai, realmente, fac bascalie academica de ceea ce se intimpla in Cetatea Baniei, sub acest aspect. Similar, poetul Traian Demetrescu este considerat „poetul Craiovei“, insa este patronul spiritual al unui Grup scolar industrial, iar exemplele pot continua. De aceea, ne propunem sa dezvaluim cite ceva din biografia si personalitatea lui Corneliu Baba, acest monstru sacru al picturii contemporane universale, cu speranta ca orasul sau natal ii va aduce recunostinta pe care o merita.
Preludiu la crepusculul unei vieti de pictor
In „Insemnari ale unui pictor din Est“, Corneliu Baba rupe tacerea si spune cite avea sa indure dupa plecarea sa din Craiova, orasul care i-a ramas imprimat in fantastica sa memorie. Isi incepe albumul cu un „Preludiu la crepusculul unei vieti de pictor“, din care citam: „Ajutat de paginile «Jurnalului» si ale caietelor mele de atelier folosesc o parte din acele nenumarate dialoguri cu tacerea, raspunsuri la nesfirsitele interviuri cu mine insumi, un joc pasionant de batrinete, aparut o data cu nevoia de singuratate crescinda impusa de insasi pictura ce fac la virsta dramatica la care lupt disperat cu tainele culorilor la fel ca Iacob in razboiul cel de neinvins cu Ingerul Domnului“.
Marele pictor a locuit in Craiova, pe strada Severinului, nr. 5 bis
Corneliu Baba provenea dintr-o familie de pictori, fiind fiul unui cunoscut artist plastic banatean, Gheorghe Baba, care si-a facut studiile la Academia de Arta din Viena. S-a nascut pe 18 noiembrie 1906, la Craiova, orasul de care nu si-a putut desprinde sufletul niciodata. Ce-i drept, tatal sau a fost orfan, insa a fost trimis cu bursa la Viena de contele von Bissingen, pentru ca ii remarcase talentul. In atelierul parintelui sau a deprins elementele de baza ale desenului si picturii.
Corneliu Baba, dupa propriile marturisiri scrise si publicate, cele mai vechi si estompate aduceri aminte ale copilariei sint legate de atelierul de pictura al tatalui, din Craiova, strada Severinului nr.5 bis: „Aici am deprins, inca inainte de a invata sa scriu si sa citesc, alfabetul si gramatica elementara a desenului si picturii, fara alte semne de presupusa precocitate. Numai ca pe la vreo patru ani incepusem sa mizgalesc hirtii si pinze, dupa ce la virsta biberonului dovedisem o sensibilitate deosebita, incetind plinsetele imediat ce simteam mirosul pinzei de pictura de calitate, procedeu pe care tatal meu il descoperise ca pe un miraculos calmant… Familia povestea de pe atunci ca voi fi pictor, iar pe tatal meu semnele de precocitate il hotarise sa-mi aplice din vreme o disciplina riguros «academica» in atelierul sau si sub observatia sa severa. In consecinta, inainte de a fi implinit sase ani m-am vazut instalat la un sevalet propriu la care desenam zilnic folosind figuri de gips, invatind dupa metode clasice sa observ si sa proportionez, sa valorez si… in plus «sa colorez» in alb si negru cu o bucata de carbune. O curea «educativa» se afla in permanenta la indemina parintelui si maestrului meu pentru cazurile de indisciplina. (…) Atelierul patern era unica incapere a unei cladiri izolate construita pe panta gradinii mari si la fel de singuratice din spatele casei coborind spre un loc viran numit «Fintina Jianului». (…) Intre sase si zece ani atelierul acesta a constituit climatul meu de studiu in care imi petreceam citeva ore, aproape zilnic, desenind si pictind «dupa natura». In restul timpului liber alergam in imensitatea gradinii atacind inamici imaginari ascunsi sub frunzele mari ale dovlecilor in strigate de «ura» sau suflind «atacuri» in pilnia unui gramofon… Peste tot se anunta drama primului razboi mondial care n-a intirziat sa vina. (…) Dupa patru ani de macel inutil, primul razboi mondial a luat sfirsit. Implineam 12 ani, eram in clasa a doua de liceu… (…) Se traia intr-o frenezie neobisnuita, oamenii se imbratisau, plingeau. Se bea, se petrecea. Razboiul trecuse. Mortii, nevinovatii morti zaceau in pamint pomeniti si uitati incet, incet; ranile dezastrului care trecuse se vindecau la fel de greu. Orasul se umpluse de rusi barbosi si mari, in sube de oaie, pe cap cu caciuli mitoase. Se comenta faptul ca parasisera frontul lasindu-i pe ai nostri sa se descurce singuri (…) Circulau tot felul de zvonuri de spaima la auzul cuvintului «bolsevic». Oamenii intorsi de pe front sau din bejenie isi cautau rosturile. (…) Nu stiu de ce anii aceia (1918-1921), data plecarii noastre definitive din Craiova, imi par, in lumina indepartata a virstei, frumosi si dragi…“
La concertul lui Enescu, pe Corneliu Baba l-a podidit plinsul
Tot la Craiova, lui Corneliu Baba i s-a declansat aproape simultan pasiunea pentru muzica si pentru lectura. Un coleg de clasa, care lua lectii de vioara la conservatorul local, l-a convins pe tatal lui Corneliu sa-i plateasca acestuia ore de vioara si chiar sa-i cumpere un instrument de calitate, desi, la virsta aceea nu auzise un concertist profesionist. Totusi a avut sansa ca intr-o seara memorabila sa fie prezent la un recital extraordinar sustinut de George Enescu in sala Teatrului National din Craiova, cind marele pictor considera ca s-a petrecut un miracol: „Aflasem «legende» despre geniul lui dar nu credeam ca voi trai emotia din seara respectiva atit de puternic incit amintirea sa ramina la fel de vie si azi dupa aproape 70 de ani. Prezenta lui de o impecabila distinctie cu vioara ce-mi parea de aur, linistea ce se facuse in sala mi-au oprit respiratia. Cind arcusul lui a atacat primele fraze solemne din Sonata in Re major de Haendel, iar atmosfera s-a umplut de glasul imaterial, vibrant si expresiv al corzilor m-a podidit un plins ce nu se mai oprea. O transa si o stare de exaltare ma cuprinsese, inima imi batea puternic. Un domn de linga mine mi-a luat mina mea mica intr-a lui si, fara sa ma intrebe ceva, ma mingiia. Dupa concertul care s-a terminat la bis cu sublima arie pe coarda Sol de J. S. Bach in prelucrarea Wilhelmy am umblat nauc pe strazi pina tirziu, spre spaima familiei, cu hotarirea ferma de adolescent ca «trebuie» sa invat vioara. Obsesia acestei siluete dragi avea sa ma insoteasca toata viata si sa domine studiile de mai tirziu inchinate portretului pe care am dorit sa-l realizez pentru el si pentru mine“.
Podul casei, sala de lectura a artistului
Pe la virsta de 13 ani, Corneliu Baba rasfoia revistele de arta avangardista ale vremii „Junged“ si „Simplicissimus“ alaturi de citeva monografii ale marilor clasici ai picturii aflate in biblioteca familiei. Curiozitatea de adolescent l-a tentat sa deschida un cufar lasat in podul casei de un fost elev de-al tatalui sau care a plecat in razboi si nu s-a mai intors: „Stefan, asa se numea, era singur pe lume iar cufarul era singura lui avere. In momentul cind l-am deschis surpriza a fost sa constat ca era plin cu carti. «Comoara lui Ali Baba», cum l-am botezat mai tirziu, continea tot ce se afla la ora aceea tradus din literatura universala. Stiam despre Stefan ca fusese autodidact, ca citea mult si scria. Gratie lui, la patrusprezece ani aveam prima mea biblioteca si faceam cunostinta cu Emma Bovary, Marguerite Gauthier, Pere Goriot, Raskolnikov si alti eroi ai marii literaturi universale sau cei de debut ai scriitorilor români. Parintii mei nu ma opreau nici pe mine nici pe surorile mele sa citim orice, fapt ce facuse ca podul sa devina… sala noastra de lectura“. In 1921, familia Baba a plecat definitiv din Craiova, nostalgia marelui pictor pentru orasul natal nedisparind pina la moarte: „O data cu plecarea definitiva din Craiova, lumea copilariei mele luase sfirsit. Gradina in care ma razboisem atitia ani cu inamicii mei imaginari, atelierul uceniciei cu mirosul lui de mucegai si de havana trecusera in rindul amintirilor, alaturi de cel al caselor boieresti pline de farmecul timpului“.
In lumea artistica a Iasilor, Corneliu Baba era considerat un adevarat fenomen. La examenul de admitere la Academia de Arte din Iasi a prezentat o mapa cu 12 picturi. A doua zi, cind trebuia sa sustina proba orala, a constatat ca toate lucrarile sale au fost inramate si expuse pe peretii salii profesorale. Evident, nu a mai trebuit sa sustina nici un examen. Mai mult decit atit, temutul rector al Academiei, profesorul Athanasiu, i-a cerut sa-i faca portretul.
O data cu intronarea regimului comunist, viata lui Corneliu Baba a devenit calvar. Suferinta unor membri ai familiei, trimiterea unora la Canal, in diverse perioade (dejista, stalinista, ceausista) i-au marcat viata, dar si cariera artistica. De aceea, tablourile sale au loc pe simezele din cele mai renumite muzee de arta ale lumii.
Pictorul Corneliu Baba a luat ca model propria infatisare pentru portretul lui Iisus din Capela Hasas din Oradea
Cind a pictat Capela Hasas din Oradea, maestrul Corneliu Baba a luat ca model pentru chipul lui Iisus propria infatisare. In cimitirul Rulikosvski din Oradea exista o capela ortodoxa cu hramul Invierea Domnului, care e lacas de prohodire dupa rinduielile Sfintei Biserici rasaritene. Este Capela Hasas. Biserica a fost inaltata prin stradania medicului veterinar Alexandru Hasas, in amintirea iubitei sale sotii, Irina Egri, disparuta prematur. Pina in 1940, ctitorul capelei a fost medic primar veterinar in Oradea si presedinte al Sindicatului de Export. Situatia lui financiara era infloritoare, de vreme ce, pentru fiecare vaca exportata, primea 1.000 de lei, o suma frumoasa pentru acea vreme. Piatra de temelie a fost sfintita de episcopul Nicolae Popoviciu impreuna cu un sobor de preoti, in 1936. Capela a fost construita dupa planul arhitectului Anton Sallerbeck, autorul mai multor edificii in stil brincovenesc din Oradea, cum ar fi Liceul Greco-Catolic si Scoala Normala Româna Unita. Constructia a durat doi ani, iar in 1938 doctorul Hasas a cautat un pictor bisericesc de valoare, care sa execute pictura interioara a edificiului. A apelat la marele artist Nicolae Tonitza, dar acesta era prea bolnav pentru a se inhama la o astfel de munca. Insa, l-a recomandat pe cel mai talentat discipol al sau: Corneliu Baba. Aceasta s-a prezentat la Oradea, oras care pe aceea vreme avea o intensa viata culturala si unde a avut ocazia sa-i cunoasca pe marii pictori Tibor Erno, Mottl Roman, Maczalik Alfred si Barat Moritz. Deoarece patronul Hasas nu incheiase nici un contract cu talentatul pictor, plata se facea intr-un mod foarte original. La sfirsitul fiecarei saptamini, doctorul veterinar il invita pe pictor sa se serveasca singur, dupa cum credea de cuviinta, cu bancnotele care erau depozitate intr-o lada cu munitii. De altfel, Baba a marturisit ca a fost perioada in care, din punct de vedere financiar, a dus-o cel mai bine. Pe bolta de la intrare, Corneliu Baba a pictat chipul lui Iisus. Cu totul inedit e faptul ca acesta seamana izbitor cu chipul din tinerete al pictorului, ce poate fi vazut in autoportretul realizat in 1922. Episcopul Popoviciu, zorit de evenimentele tulburi din Europa, a luat hotarirea ca Biserica sa fie sfintita inainte ca pictorul sa-si fi desavirsit lucrarea, pe 12 mai 1940. Dictatul de la Viena l-a gasit pe Baba pe schelele Capelei Hasas. Cu toate ca majoritatea intelectualilor români au parasit Oradea, el a ramas sa-si termine opera. A fost nevoit sa renunte din cauza presiunilor facute asupra sa de cei din „Garda Zdrentarosilor“. Cu toate acestea, capela a fost restaurata in anul 1987 de catre pictorul Ieremia Profeta, sub indrumarea maestrului Baba.
