Doi craioveni isi destainuie suferintele indurate, dupa ce au muncit la negru intr-o spalatorie. Conditiile de munca si viata, asa cum le arata ei, concureaza cu cele din lagarele celui de-al doilea razboi mondial. Dupa cum sustin cei doi, angajatii, platiti cu un salariu lunar de 1.500.000 de lei, lucreaza cite 14 ore pe zi, avind dreptul la doar doua zile libere pe luna. Patronul este acuzat ca le administreaza batai crunte la cea mai mica greseala si, pentru a nu „dezerta“, le opreste actele de identitate.
Povestea lui Dan-Oliver Barbu, de 37 de ani, si a sotiei sale nelegitime, Paula-Adriana Bojin, de 35 de ani, din Craiova, pare de domeniul incredibilului. Cei doi au lucrat citeva luni la spalatoria auto VIP-ER de pe strada Riului din Craiova, indurind – spun ei – conditii groaznice si fiind nevoiti sa locuiasca intr-o incapere insalubra pusa la dispozitie de patron. Povestea lor incepe cu momentul angajarii – 13 august 2003 – si se sfirseste cu plecarea din acel loc, pe 19 decembrie 2003, in momentul in care n-au mai putut suporta sa lucreze fara carte de munca si pe un salariu mult prea mic.
„Fara carte de munca, daca va convine“
Lui Dan-Oliver Barbu ii vine greu sa rememoreze ce i s-a intimplat: „Ca orice alt cetatean amarit si fara loc de munca, rasfoiam ziarele locale in cautarea unei slujbe. Am gasit un anunt care mi s-a parut atractiv – spalatoria VIP-ER, care oferea si cazare gratuita – si am inceput sa dau telefoane. Ni s-a comunicat adresa si, peste nici o ora, ne prezentam decisi sa acceptam oferta, chiar si cu riscul unor compromisuri. Am ajuns pe strada Brestei, nr.204, unde am fost intimpinati de Pamela, cumnata patronului, care ne-a condus imediat la spalatoria care se afla la 30-40 m distanta, dar pe strada Riului. Am fost prezentati lui Iulica, patronul, care ne-a spus conditiile: 1.500.000 de lei salariu, doua libere pe luna, cazare gratuita, program de munca 6.50 – 21.00. I-am zis totusi ca nu am nevoie de gazda, in speranta ca va mai creste salariul, dar a ramas impasibil. Am incercat sa negociez un contract de munca, dar mi-a taiat tot elanul in mod radical: «Fara carte de munca, daca va convine». Dupa ce m-am sfatuit citeva minute cu sotia, am promis ca revenim in ziua urmatoare cu bagajul. Mi-am zis in sinea mea ca in oricare cartier periferic al Craiovei am locui, tot trebuie sa platim la gazda macar 1.000.000 de lei. Era in dupa-amiaza de 13 august 2003.
Ziua urmatoare ne-am dus cu strictul necesar. Patronul a trimis o angajata sa ne arate camera. Am fost condusi in imobilul de la numarul 202, in camera nr. 2. Am intrat si am ramas inmarmurit. «Camera» era, de fapt, un hol de casa de 6 m/1,80 m, iar inauntru- o mizerie de nedescris.Totul arata ca dupa o explozie: sticle si pahare de plastic pe jos, patru navete de bere imprastiate, o usa mica de la o anexa a unui corp de mobila tot pe jos, cirpe, doua-trei articole de imbracaminte murdare, o pereche de papuci, una de tenisi si o pereche de cizme de dama rupte, o farfurie sparta si multe alte mizerii. Tot confortul era o dormeza veche cu arcurile iesite in afara, cealalta usa mica pusa pe alte doua navete, ce tinea loc de masa si pe care se afla un televizor micut, iar pe jos- ciment cu denivelari pe care era un covor amarit, pirlit si ars de chistoace. Atit si nimic mai mult, in afara de citiva soricei care s-au ascuns rapid“.
„Aveam reguli stricte: sa nu fumam in preajma masinilor si chiar sa nu vorbim intre noi“
Cei doi si-au facut curat in noua lor locuinta si, in dimineata urmatoare, la ora 6.45, s-au prezentat la munca.
„Mi s-a parut ca ziua aceea nu se mai termina. Ne trecusera prin mina citeva sute de masini pina la ora 14.00 si noi nici nu apucaseram sa mincam. Totusi, am reusit sa gustam ceva in fuga, intre doua masini. Ametisem, nu am avut posibilitatea sa ma asez pina seara nici macar 30 de secunde. La ora 21.00 am plecat «acasa», ne-am pus oarecum la punct tinuta vestimentara si am plecat la soacra-mea sa servim cina, noi neavind bani sa cumparam ceva. Ziua urmatoare si celelalte ce au urmat nu s-au deosebit de prima: odihna absolut deloc, fara pauza de masa sau de fumat, masini cu sutele, zbierete si urlete din partea patronului, care era mereu in preajma noastra sa mai injure sau sa mai pocneasca pe cineva. Aveam reguli stricte: sa nu fumam in preajma masinilor si chiar sa nu vorbim intre noi. Iar ca sa nu plecam, Iulica ne-a oprit buletinele“, povesteste Barbu.
Barbatul mentioneaza ca angajatii spalatoriei nu aveau voie nici macar sa se imbolnaveasca, pentru a nu-si supara patronul: „Intr-o dupa-amiaza, sotiei mele i s-a facut rau, iar seara a cazut pur si simplu din picioare. Am dus-o la Urgenta, unde i s-au facut citeva injectii, iar dupa doua ore am luat-o acasa cu recomandarea sa se odihneasca. Atunci cind a auzit Iulica acest lucru, a inceput sa vocifereze si s-a dus in camera noastra sa se convinga daca sotia mea este cu adevarat bolnava. Sotia unui coleg mi-a spus ca ar fi bine ca sotia mea sa vina in ziua urmatoare la serviciu, pentru ca n-o sa-i convina lui Iulica daca lipseste. O alta colega ne-a dat acelasi sfat, marturisindu-mi ca pe ea, atunci cind a fost bolnava, Iulica a batut-o pina a venit la munca. Asa ca sotia mea a fost nevoita sa vina la munca, desi abia se mai tinea pe picioare“.
Epilog, dar nu sfirsitul povestii
Barbu a oferit amanunte si despre modul in care erau serviti clientii spalatoriei: „La VIP-ER se spala de la Oltcit si Dacie pina la masini superluxoase, gen Jaguar, Ferarri, Hummer. Toate primesc acelasi tratament superficial, indiferent ca posesorul este om de afaceri important, general, senator sau tigan. Ca la carte nu se executa toaleta decit la patru-cinci masini pe zi. Si-au spalat la noi masinile Walter, Caiac, Vilifort, Vialis (fiul lui Vilifort), baietii lui Fulguta, Levier si multe alte figuri cunoscute. Pe cei mai pretentiosi, la ale caror masini pierdeam mai mult timp, dupa ce plecau, patronul ii injura de tot neamul lor, de copii si chiar de morti. Spalatoria VIP-ER face reclama ca foloseste cele mai bune produse. In realitate, se lucreaza cu cele mai ieftine: ceara diluata foarte mult, ulei siliconic in care se pun noua parti de apa si doar o parte silicon, sampon de urzica.“
Pe 19 decembrie, cei doi au plecat. Paula-Adriana Bojin isi aminteste cit de usurata s-a simtit in momentul plecarii: „In timp ce taxiul se indeparta de acest loc sumbru, am simtit cum renasc, desi, fizic, atit eu, cit si sotul meu eram intr-o stare deplorabila: foarte slabi si palizi, fara putere, cu miinile umflate si pline de rani. Ajunseseram sa ne comportam ca niste roboti, ce nu pot face nimic din proprie initiativa, ci numai comandati din umbra de Iulica, acest individ care pe zi ce trece isi rotunjeste averea personala calcind in picioare oameni si suflete“.
Doar ca povestea nu s-a incheiat pentru ei. „In prezent, Iulica ma plimba pe la politie sub pretextul ca i-am furat televizorul si butelia, desi eu i le-am platit, mi-a oprit bani pe ele din salariul ala amarit pe care ni-l dadea“, a precizat Oliver Barbu.
„I-am dat afara ca m-au furat“
Patronul spalatoriei VIP-ER a mentionat ca se astepta sa fie reclamat peste tot de catre cei doi, controalele venind unul dupa altul dupa ce i-a dat afara. Iulica n-a vrut sa declare nimic in apararea sa, sustinind ca nu-i pasa de acuzatiile aduse de „doi puscariasi care au stat la pirnaie pentru furt si pe care eu i-am angajat si le-am dat o camera unde sa locuiasca, dupa care i-am dat afara ca m-au furat“. Adunati in jurul sau, citiva dintre angajatii spalatoriei n-au dorit sa raspunda daca au sau nu carti de munca, sustinind insa ca nu sint tratati deloc rau de patron. „Indiferent ce or spune ei, clientii stiu mai bine ce facem noi aici. S’apoi, daca nu le-a convenit la mine, de ce au stat o jumatate de an?“, a spus Iulica.
