Desi traiesc izolati la Manastirea Popinzalesti – Dolj, 11 monahi afla ce se intimpla in lume cu ajutorul televizorului si al telefonului mobil
Ai zice ca nimic nu tulbura linistea acestor locuri si a celor 11 calugari retrasi aici din toate colturile tarii. Satul este departe, iar Tesluiul, aproape secat de atita arsita, curge alene la vale. La amiaza, calugarii sint ocupati cu treburile gospodaresti. Staretul manastirii, protosinghelul Fanurie Chirita, ne intimpina bucuros de oaspeti. Ne impartaseste si noua, novicilor, cite ceva din istoria lacasului, insa ne iscodeste atunci cind ii spunem ca vrem sa aflam cum decurge o zi obisnuita din viata calugarilor. Ne sugereaza ca, dupa parerea sa, curiozitatea noastra violeaza intimitatea vietii monahale. Totusi, accepta sa ne povesteasca pe scurt ce inseamna sa fii calugar.
O istorie de peste 300 de ani
Manastirea este asezata la marginea satului Popinzalesti, pe malul Tesluiului, intr-un cadru natural alcatuit din arbori seculari, amintind parca de peisajele premontane. Lacasul este atestat documentar inca din 1678, cind logofatul Amza, ajutat de fiii sai, a ridicat pe paminturile sale un schit in totalitate din lemn de stejar, pe care l-a botezat cu hramul Sfintului Ierarh Nicolae, marele facator de minuni. Spre sfirsitul vietii, logofatul s-a calugarit la acelasi schit, primind numele de Ioan.
Din paginile istoriei mai rasfoim citeva documente din arhivele vieneze (1731), unde asezamintul este mentionat lapidar ca avind o mica suprafata de pamint si o vie. In 1824, documentele romanesti mentioneaza noi ctitori: capitanul Dimitrie Viisoreanu si Arhimandritul Metodie, cind biserica este rezidita din temelie. Schitul de maici din 1834, naruit de cutremurul din 1838, restaurat la mijlocul secolului al XIX-lea, ajunge sa se desfiinteze, in urma secularizarii averilor manastirilor, in 1859. Ulterior, pamintul ajunge sa fie cumparat de un mosier, iar apoi sa intre in proprietatea statului. Dupa 1989, manastirea este reinfiintata, primind in plus hramul Sfintului Calinic Cernicanul si pe cel al Cuvioasei Parascheva, iar comunitatea locala a inzestrat-o cu zece hectare de pamint. In patrimoniu se pastreaza doar sase icoane imparatesti pictate la 1852 de fratii Dumitru si Florea, de la Manastirea Frasinei, si o coperta de evanghelie din argint provenita din aceeasi perioada, donata de ctitorii Dumitru si Stanca.
Stirile TV, urmarite cu sfintenie
La un moment dat, sporovaiala despre viata din manastire ne este intrerupta de un tiriit abia auzit. Ne-am verificat telefoanele mobile si ne-am dumirit repede ca nu suna nimeni. In aceeasi secunda, calugarul de linga noi se scuza si, cu gesturi firesti, scoate de sub roba telefonul mobil, la care incepe sa vorbeasca la fel de firesc, intimpinindu-l pe interlocutor cu un „Doamne-ajuta!“ specific. Cum statea asa, cu telefonul la ureche, si cu cealalta mina pe pulpa sutanei, ai fi putut avea impresia ca vorbesti cu un veritabil om de afaceri, daca n-ar fi fost haina preoteasca. Primim apoi si explicatia: cineva trebuie sa se ingrijeasca de cele trebuincioase asezamintului. In afara de staret, calugarii ceilalti nu ies de aici decit de trei ori pe an, cind primesc „permisiune“ ca sa-si viziteze familiile. In rest, traditionala scrisoare si modernul telefon sint singurele metode de a lua legatura mai repede cu cei dragi. Ajungind la capitolul telefonie, discutia despre istoria asezamintului si motivatiile tinerilor care fug de viata corupatoare pentru a apuca pe calea calugariei degenereaza. Vorbim de transmisii prin satelit, tipuri de abonament pe mobil, aparate performante si cam despre toate cele ce-i rapesc in general omului timpul de meditatie.
„La televizor priviti?“, imi incerc mai departe norocul. „Sigur – mi se raspunde -, dar numai seara, la stiri. Filmele nu ne plac, sint pierdere de timp. Exista moduri mult mai placute de a ne petrece timpul liber, ca de exemplu cititul in biblioteca amenajata in manastire. Am adunat in jur de 400 de volume, majoritatea aparute dupa Revolutie, pe teme religioase. Dar avem si poezii de Nichifor Crainic si chiar eseuri de Eminescu“. Singurul post de televiziune accesibil este TVR, pentru care nu este necesara instalarea unei antene parabolice in curte…
Novicii care vor sa apuce calea calugariei nu rezista mai mult de sase luni
In cei 11 ani de calugarie, Fanurie a vazut multi tineri care au crezut ca vin linga Dumnezeu pentru a uita deceptiile si dezamagirile provocate de oameni. Unii au ramas, foarte multi au plecat dupa citeva luni de viata monahala. „Nu ajungi calugar asa, peste noapte. O buna bucata de vreme esti ucenic si trebuie sa demonstrezi ca meriti acest statut. Novicele trebuie sa respecte stilul nostru de viata si sa asculte toate sarcinile care i se dau. Nici unul dintre cei care a plecat nu a rezistat mai mult de sase luni“, povesteste calugarul. Fata de tumultul de „afara“, viata nu are nimic spectaculos aici. Calugarii se trezesc la sase dimineata si isi incep ziua cu o slujba de doua ore, apoi merg fiecare pe la treburile gospodaresti repartizate. Se intorc la masa, la orele prinzului, apoi se odihnesc citeva ore, dupa care urmeaza slujba si masa de seara. Dupa ce inchid animalele si le dau de mincare pentru noapte, se retrage fiecare in chiliuta sa, petrecind in meditatie inca doua sau trei ceasuri, pina la somn. A doua zi, ciclul se repeta. Dumnezeu este cea mai importanta persoana din viata monahilor.
In manastire nu se consuma carne
Fanurie Chirita spune ca toate cele zece persoane de aici nu pot lucra cele zece hectare de teren agricol pe care manastirea le-a primit in proprietate din partea comunitatii locale. Sase dintre ele le-au dat spre folosinta unei asociatii agricole, primind, in schimb, o cota din recolta. Celelalte zece hectare, vatra schitului, sint cultivate cu griu, porumb si legume. Calugarii nu au nevoie de bani de piine. Cu masina sau cu caruta, griul este transportat la moara din sat, dupa care piinea este coapta pe vatra amenajata in curte. In manastire nu se consuma carne. Zarzavaturile, lactatele si pestele sint hrana de zi cu zi din Manastirea Popinzalesti, „dupa rinduielile sfintilor parinti“, adica un stil de viata mai auster, deoarece „de la imbuibare vin toate pacatele trupesti“.
Staretul Fanurie: „Am dormit printre sobolani si ciori“
Staretul isi aminteste ca a venit in aceste locuri linistite la numai 17 ani, din dorinta de a fi cit mai aproape de Dumnezeu. De bastina de undeva dintr-o comuna apropiata Slatinei, a fost singurul copil la parinti. „Doar biserica exista la vremea aceea, dar avea nevoie de reparatii, fiind paraginita de vreme. Chilia in care am locuit aproape un an avea acoperisul subrezit. Dormeam singur, printre sobolani si ciori. Apoi au venit primii vietuitori aici si am luptat sa stringem bani sa restauram asezamintul“, povesteste Fanurie Chirita. Nu este o rusine ca primele opt chilii de locuit, beciul pentru alimente, bucataria si incaperea in care se serveste masa au fost facute cu banii cersiti de calugari prin Sibiu, Dobrogea si Banat. Apoi, prin 1994-1995, Biserica Ortodoxa Romana a interzis aceasta metoda de colecta pentru manastiri, singurele ajutoare venind din partea oamenilor mai instariti. Cind isi aduce aminte de acele vremuri grele, staretul Fanurie simte ca are cu ce se mindri.
Il intreb ce virsta are si ma intreaba cit ii dau. 47!, poate si mai mult. „Mai puneti citiva ani. (ride) Va insala barba, asa e? Ia uitati-va mai bine!“. Abia dupa ce l-am scrutat atent cu privirea am avut impresia ca-l vad pentru prima oara. Cu uimire am descoperit sub podoabele bisericesti un tinar de nici macar 30 de ani.
