Fetita intra speriata in cancelarie. In spatele ochelarilor rotunzi, sprincenele i se arcuisera intrebator, iar miinile nu isi mai gaseau astimparul in minecile prea lungi ale puloverului. Se aseza la masa si se linisti cu greu, chiar si dupa ce i se spuse ca fusese chemata sa vorbeasca despre familia ei. Teama fu inlocuita de rusine si de durere. Atita durere pe umerii fetitei de 13 ani! Apasatoare, incrustata in miinile crapate, cu care spala si face mincare pentru toata familia, sapata in trasaturile fetei si in ochii inlacrimati atunci cind vorbeste despre mama ei… Alina trase aer in piept, ca pentru o grea incercare si incepu sa povesteasca. Cu vorbe de om mare, care intelege toata increngatura de intimplari si situatii reduse in final la ceea ce se numeste nefericire:
„Am stat in Craiova cam toata viata mea. Pina acum trei ani. Mami era casnica. Tati muncea la Electroputere. L-au dat afara. Atunci am vindut apartamentul din Calea Bucuresti si ne-am mutat la tara, la bunicul. Aici, la Izvoare. Am luat 45 de milioane pe apartament. Tati a vrut sa puna 15 milioane la CEC, dar mami nu l-a lasat. Am luat atunci un televizor color, un frigider si citiva porci pe care i-am taiat de mult.
S-au dus banii, nu ne-am ales cu nimic“.
„I-am zis de atitea ori lu’ mami sa se spele, sa se ingrijeasca…“
Fetita face o pauza si ne priveste sa vada daca am inteles totul pina aici. „Sintem noua. Mama, tata, eu, sora mea, Gabriela, care este internata la Craiova, intr-un camin (Gabriela a fost dusa intr-un centru de plasament- n.r). Ionut este cel mai mare dintre noi, copiii. Are 14 ani. El ne-a cam facut probleme. Fugea tot timpul de acasa. Acum e in clasa cu mine, dar nu-i place deloc cartea. Alexandru este la gradinita. Bunicul are 72 de ani. El e batrin, nu mai face treaba. Mama nu face treaba pentru ca spune mereu ca nu e casa ei. Nu face mincare, nu spala, nu face curatenie. Nici macar pentru ea. I-am zis de atita timp sa se spele, sa se ingrijeasca… Nu ma asculta. Uneori pleaca de acasa. Isi face bagajele si pleaca. Se intoarce si atunci se cearta iar cu tata. Ii spune sa clarifice odata treaba. Cu casa, cu bunicu…“.
Alina se opreste din nou si ofteaza adinc. Miinile ii odihnesc in poala, parca obosite de atita munca. Privirea nu i se dezlipeste de virful pantofilor prafuiti care deseneaza forme imaginare pe podea. Chiar daca fiecare cuvint doare, copilul isi face curaj si continua:
„Mai sint fratii lui tati. Ion sta la pat dintotdeauna. Asa a iesit din nastere. E handicapat de gradul I. Gabi este celalalt frate. El ne ajuta mult. Face mincare pentru toti, isi spala. Pentru noi spala tati. Mai ales pentru cel mic. Eu si Ionut ne spalam singuri. Mami…Mami nu face nimic. Nici cind era la Craiova nu facea mare lucru. Se cearta cu tata des. Si cu bunicul. Ne cearta si pe noi. Ma face ochelarista. Asta ma doare cel mai mult“.
Visuri…
Alina Rujan are 13 ani. La scoala este un copil normal si silitor. Toti cei care ii cunosc situatia de acasa se intreaba cum reuseste fetita sa fie printre cei mai buni. Adevarul este ca Alina si-a gasit in scoala un refugiu. In camera plina cu mormane de haine murdare si scinduri, cu peretii acoperiti de mizerie, fetita isi face temele pe genunchi, incercind sa ignore tipetele parintilor si ale bunicului care se cearta aproape in fiecare zi, mai ales dupa ce beau. Ii place foarte mult matematica si stiintele exacte in general. Din limba romana se simte atrasa mai ales de gramatica.
„La literatura nu prea stiu sa povestesc“, se scuza ea. Poate si pentru ca toate povestile ei sint triste. Alina isi doreste sa ajunga doctor. Dar pina atunci, un alt vis al ei este sa aiba bani cu care sa cumpere mincare si haine pentru ea si toti fratii ei. „…Si s-o aduc pe Gabriela acasa. Sa nu mai vina de la camin numai in vacante“.
