Un taran si-a dat aragazul afara din casa si gardul afara din curte

Probabil ca e cea mai amarita gospodarie din Deveselu. De fapt, gospodarie ar fi cam mult spus, tinind cont ca vorbim de o casa care nici toti peretii nu-i mai are, asezata intr-o curte al carei gard are ulucile atit de rare, incit nici nu-l mai poti vedea cu ochiul.

Aici locuieste Paul Aldea, care are o viziune dezarmanta despre propria-i saracie: „Ce sa fac, dom’le, daca nu m-ajuta nimenea? Am doi copii de crescut, din ce sa-i tin pe mincare? Am cerut la primarie, n-au vrut sa-mi dea. Acum, nici gard nu mai am, ca mi l-au furat.“

In pridvorul jumatatii de casa, troneaza un aragaz. Utilitatea obiectului de uz casnic este de mult prescrisa, dat fiind ca, la intrebarea: „Traim ca sa mincam sau mincam ca sa traim?“, Aldea a raspuns printr-un „nu“ hotarit… „Ce sa fac cu aragazu’, l-am dat afar’ din casa, ca n-are fire“, spune sateanul. Blazat peste masura de ineficienta autoritatilor, omul pare hotarit sa nu mai miste o piatra de ici pina colo cite zile o mai avea.

Estimp, primarul din Deveselu gaseste ca pentru saracia lui Paul Aldea vina o au, cum ar fi spus Creanga, posmagii insuficient de „muieti“.

„Asa a fost neamul lui, a indragit sticla. Taica-sau a murit chiar linga gardul casei, gard pe care el nu-l mai are acum pentru ca l-a baut sau l-a bagat pe foc, ca de furat nu i l-a furat nimeni. Copiii nu-s ai lui, sint ai femeii cu care traieste in concubinaj. Cit despre ajutorul de la primarie, vreau sa va spun ca i-am dat si tigla sa-si puna pe casa, numai sa nu ne faca de ris comuna. Si tot degeaba!“, spune Gheorghe Beciu, adaugind cu mihnire: „Daca n-avea gardul asa de rar, poate nu i se mai vedea mizeria din curte si din casa.“