Tăcerea piinii

Ea citea lingă sobă o carte. La un moment dat, exclamă: „Fii atent! Iţi citesc un proverb. Mărgăritarele stau la fundul mării, iar mortăciunile plutesc deasupra.“ „Al cui este acest proverb?“, intreabă el. „Este un proverb romanesc“, răspunde ea.

„A!“, spune el. „De ce crezi tu aşa?“ „Pentru că orice vine de sus in Romania este sacrosanct. Uite, decizia prin care primăria imparte oraşul in două grămezi de gunoi este sacrosanctă. Nu contează faptul că există o lege a concurenţei, care, zic unii, a fost incălcată. Nu contează că in urma maşinilor serviciului de salubritate curg zemurile, in timp ce firma concurentă oferă altceva. Nu contează calitatea. Contează persoana care taie pe hartă oraşul in două şi spune: <<Zarurile au fost aruncate>>. Nu contează nici preţul pe grămada de gunoi ridicată, evident, mai mic la concurenţă. Nu contează la ambele firme, de fapt, faptul că se plăteşte nu greutatea tomberonului ridicat, ci tomberonul gol, plin pe sfert sau pe jumătate, deşi se facturează la metru cub. Nu contează. Nu iţi convine, poţi da primăria sau oricare firmă in judecată. Este prea costisitor să cauţi o dreptate care este elementară. Totuşi, dacă doreşti să comanzi ridicarea unei grămezi adiţionale, să vezi socoteala exactă de cubaj… Romanul ştie. Cască a lehamite. Incă o dovadă a inţelepciunii Cezarului, care te lasă cu gura căscată. Şi cetăţeanul lasă gunoiul baltă.“

Ea răsfoieşte cartea, ride şi ii mai spune un proverb: „Pină şi ciinele care stă la şcoală invaţă in trei ani să latre in versuri“. „Este un proverb coreean“, continuă ea. „De Sud sau de Nord ?“, intreabă el. „Ce contează? Coreea este una singură. A fost impărţită in două artificial“, spune ea. El meditează că oamenii au totuşi un singur singe. „Ce inţelegi din proverbul ăsta?“ „Mi se pare neclar“, continuă el. „Este ironic“, ii spune ea. „Adică?“, se ambalează el. „Este o deriziune la adresa poeziei?“ „Cam aşa ceva“, continuă ea. „Atunci, nu işi dau seama ce simte şi cum scrie un poet adevărat, ce este adevărata poezie“, izbucneşte el. „Ei, eu cred că e uşor a scrie versuri cind nimic nu ai a spune“… adică să latre in versuri se pricepe pină la urmă orice lichea, orice om care „işi drapează“ cu versuri „nula“… „Aşa, da“, … se lasă el moale, pe canapea… „Este ciudat“, gindeşte. „A tăcut piinea…Au ţipat gazetele despre războaie, fregate, corupţie, alegeri, politică, navete, benzină… Pe 1 februarie, cred, am intrat să cumpăr piine. Piinea s-a scumpit cu o mie… Cu o cincime… Aş vrea să cred că această cincime este pentru sărăcime, pentru unelte cu care să işi ciştige demn piinea. Imi este teamă că este tot pentru bogaţi… De ce tace piinea, ai idee?“ Ea zimbi şi ii şopti la ureche: „Pentru că vom muri şi nu vom lătra in versuri, dragule…Pentru că, ştii, Confucius spunea asta, apropo de ce ne invaţă şcoala:<<A studia fără a reflecta este in van. A medita fără a studia este dezolant>> Urmăreşte-mă: 1. Firma care a pierdut s-a mulţumit să piardă: putea să aleagă un singur client revoltat şi să plătească ea un avocat. Nu ţi se pare ciudat că a tăcut, fără să se bată? 2. Mass- media au tăcut cind s-a scumpit piinea. Inseamnă că piinea este scumpă doar pentru Dumnezeu, cel care o face, şi ieftină pentru cei care, o dată cu cuvintele, o impart. Toate bunurile care vin din cutia Pandorei merită să fie discutate in limba romană. Despre piine se tace. Uite, iţi spun un vers al lui Merwin, poet american, care te va edifica in privinţa a ceea ce merită cei care tac, o dată cu piinea: <<Ce e tăcerea? De parcă ar avea dreptul la mai mult…>>“