Mai erau doar doua zile pina la Boboteaza si popa luase la rind casele din parohie. Batea la usi, cu busuiocul si cu crucea in mina. Oamenii ii deschideau, se inchinau si pupau crucea cu evlavie, apoi se intorceau la treburile lor. La nr. 52 de pe strada Caracal ajunse aproape de prinz. Si primul pe care-l boteza cu busuiocul fu nea Mihaita. De fapt, intimplarea facu sa-l gaseasca pe batrin: nu-l mai vazuse de mai multe luni si era sigur ca nu mai locuia acolo. Parintele intrase insa la proprietara si cum doamna Blajovici tocmai trecuse sa vada ce face batrinul, parintele dadu cu ochii de el. Se uita la el. Nea Mihai statea in crapatura usii, plimbindu-si privirea cetoasa peste nepoftiti. Aproape ostil, batrinul tinea cu ambele miini de usa. N-avea chef nici de oaspeti, nici de binete si nicidecum de curiozitatea strainilor. Se indupleca totusi sa-si clinteasca un brat cit sa se inchine si sa sarute crucea.
„Ce faci, taica? Tot aici stai? Cum o mai duci?“, intreba sfintia sa.
„Pai unde sa stau?…Tot aicea, ca n-am unde in alta parte…“, dadu sa inchida usa nea Mihai.
„Da’ cu sanatatea? Esti bine?“
„Da, bine…cit ma lasa cancerul asta de la picioare de bine…In rest, nu prea mai vad cu ochii, nici ochelarii nu ma mai ajuta…“
„De, taica Mihai, asa e la batrinete“, il incuraja popa. „Cit sa ai, 80?“
„Ba 79“
„Copii?“
„N-am. Cu prima nevasta n-am facut. Si a doua era bolnava. A murit de inima“
„Ia zi, ce mincasi de dimineata?“
„Pai nu mincai. Da’ am mincat aseara un pateu. Am avut zece mii si l-am cumparat de la magazinul ala de peste drum“
„Si Craciunul cum a fost, taica?“
„Cum sa fie? Am fost la biserica toate zilele. Mi-au dat si mincare si bani. Am mincat si sarmale…“
„Vezi, taica, mai sint si oameni milosi pe lumea asta. Si or mai fi, sa te mai ajute si pe mata. Haide, sa ne vedem sanatosi. Sa te ajute Dumnezeu“, il binecuvinta parintele, strecutrindu-i batrinului citeva hirtii de zece mii de lei, plecind apoi mai departe. Nea Mihaita se mai inchina o data, apoi se uita cercetator prin curte. Nu mai era nimeni.
Intra in casa. Facindu-si loc printre gunoaie, se rezema de peretele murdar. Iar il durea piciorul. Daca nu se ridica de pe scindura aia pe care dormise azi-noapte, nu-l apucau durerile asa devreme. De ce trebuise sa vina peste el si sa-l tulbure? Sa-l intrebe ce mai face? Parca nu stia toata lumea ce face. E satul de toate, de mizeria in care a ajuns. Ce folos ca a muncit o viata intreaga? Ca a invatat meserie si a fost strungar atitia ani? Ca a fost si activist de partid, cum trebuia la vremea aia? Ca a avut unde sa stea si ce sa manince cu nevasta a doua, femeie blinda si la locul ei. Da’ i-a luat-o Dumnezeu… Acum, uite cum a ajuns – singur, cu trentele astea pe el, sa n-aiba o coaja de piine sa bage in gura. Sa stea la mila oamenilor. De cind nu-i mai da pensia – acum, pe 9 ianuarie se fac noua ani -, tot cu pomana a trait. Simbetele si duminicile se duce la biserica, la Sfintul Nicolae. Se asaza deoparte. Nu-i place sa intinda mina in poarta. Cine vrea sa-i dea ceva, ii da si fara sa se faca de mai mare rusinea. Iar vara sta la cismea, peste drum de casa. E mai racoare decit la el si apoi e mai mare dragul sa auda apa clipocind. Pentru ca in beciul ala al lui nu mai curge apa de mai multi ani – sa fie vreo sase. Cam tot de atunci nu mai are nici lumina, nici caldura.
Nea Mihai se uita in jurul lui. Uite unde a ajuns! Bezna, saracie, mizerie. Cancer.Toata viata lui asta este. Mila, doar mila i-a ramas. Mila celor care-i dau o coaja de piine. Mila potaii din curte, care vine sa-l mai incalzeasca. Mila proprietarei care nu l-a dat afara pina acum, desi ar avea tot dreptul.
Si popa zicea sa-l ajute Dumnezeu… Stie el cum sa-l ajute. Azi-noapte, daca avea un ciocan, isi lua zilele. De asa ajutor avea el nevoie acum…
