Ii intilnesti peste tot: la colt de strada, in parcuri, in gara, pe banci, in tramvaie… Cu mina intinsa sau ghemuiti cu genunchii la gura, jerpeliti, murdari, cu trupurile schimonosite de boli sau cu sufletul mutilat, bolborosind vorbe numai de ei intelese sau aruncind trecatorilor fraze atent alese, menite sa le aduca banutul mult dorit. Multi sint rupti de realitate, traind intr-o lume a lor. Multi sint doar vicleni, mimind handicapurile fizice si mentale pentru a razbi in jungla strazii. Dar toti sint batuti de soarta, uriti de societate, ocoliti de semenii lor, condamnati la pierzanie de stigmatul oameni ai nimanui. Nimeni nu vrea sa-i recunoasca, sa le accepte existenta. La ora actuala, in Romania, a incerca sa ajuti un boschetar, sa il integrezi in rindurile societatii inseamna sa induri privirile dezaprobatoare ale celorlalti, care te cred cu siguranta „sarit“, sa sfirsesti prin a te declara invins si a accepta ca nimanui nu-i pasa. Si, in cele din urma, te rusinezi de tine, convins ca tu esti „defect“ pentru faptul ca nu gindesti si nu simti ca ei.
Adela este o „fiica a strazii“. Nimeni nu stie citi ani are, de unde vine, incotro o duc pasii in fiecare zi. Nu stie sa-ti spuna prea multe si se contrazice mereu cind e sa dea socoteala despre ea. Sigur stie doar ca o cheama Adela. Traieste din mila oamenilor, ca toti cei asemenea ei. Noaptea doarme sub o scara. Se face covrig, isi sufla in palme si incearca sa-si tina singura de cald. A adus cu ea in „adapost“ o bucata de carton si citeva cirpe. Fara folos insa.
Ascultatoare ca un copil
„Asa am gasit-o intr-o seara, tirziu. Am vazut ceva sclipind sub scara si m-am temut ca cineva a dat foc si ca se va extinde. M-am aplecat sa vad ce se intimpla, scara este foarte joasa, si mi-am dat seama ca e cineva acolo. Am intrebat cine e si mi-a raspuns: «Eu!». «Care eu?». «Eu, Adela!». N-am putut sa ma inteleg cu ea. I-am dat un mar, era tot ce gasisem in geanta, si i-am spus ca a doua zi o sa ii aduc ceva“, povesteste Adriana Bursuc, presedinta Societatii Ortodoxe a Femeilor Romane (SOFR). „A doua zi, am gasit-o tot acolo. Ma astepta. Am dus-o la serviciu si am rugat-o pe sefa mea, care a fost la fel de impresionata, sa ma lase sa o spal la dusurile noastre. Adela era ascultatoare ca un copil. S-a dezbracat de hainele care miroseau ingrozitor si pe care le-am aruncat imediat, dupa ce m-am asigurat ca nu avea nici un act in ele. I-am tinut dusul si s-a spalat singura. Spatele ii era plin de rani, iar in zona genunchilor era neagra-vinetie din cauza ca statea ghemuita noapte de noapte. Am reusit sa o imbrac cu ce imi dadusera fetele: cite un ciorap, o bluza… Eu i-am dat maioul si tricoul meu“.
„Sint doar niste lucruri care ramin scrise pe o hirtie!“
Dupa ce a reusit sa „o aduca la lumina“ pe Adela, femeia a inceput lupta cu morile de vint. „Nu puteam sa o las in strada. Am inceput sa alerg de la o institutie la alta. Politia mi-a spus ca trebuie sa fac o cerere prin care sa solicit sa i se determine Adelei identitatea, cine este si de unde vine. Apoi ei ar trimite afise peste tot, in speranta ca cineva o recunoaste. Am sunat la Poiana Mare, unde mi s-a spus ca este nevoie de acte si de o trimitere de la un medic avizat. Directoarea mi-a explicat ca este imposibil sa o interneze asa, pentru ca i s-ar imputa ei ca a adus-o in institutie. Am fost la fostul camin de batrini, unde mi s-a spus ca fara acte nu se poate si ca, oricum, nu mai sint locuri, zeci de dosare fiind in asteptare. In cele din urma am fost la primarie, la Autoritatea Tutelara. A venit cineva si i-a facut Adelei o ancheta sociala, dar femeia mi-a spus, sincera: „Doamna, eu imi fac treaba, dar sa nu va asteptati sa se rezolve ceva. Sint doar niste lucruri care ramin scrise pe o hirtie!“. Nu stiu unde sa ma mai duc. Oare chiar nu se poate face nimic?“, se intreaba Adriana.
Noi n-am stiut sa ii dam raspunsul, dar daca cineva stie care este rezolvarea la problema femeii, asteptam cu nerabdare sa o auzim.
