Iubeşte arta de când se ştie, încât nici nu-şi mai aminteşte să fi stat vreodată departe de pânză, acuarele sau de acul şi de aţa atât de dragi ei.
Pictează cu plăcere şi dăruire, la fel cum coase şi la goblenuri. De ani buni încoace. A îndrăgit arta de mică, a urmat cursurile Şcolii de Artă, iar astăzi o găseşti în fiecare zi la atelier, făcând acelaşi lucru, manifestându-şi dragostea pentru frumos. O baracă mică, unde soţul său îi înrâmează operele, fie ele picturi sau golbenuri, este locul în care oamenii intră să-şi clătească ochii, căci pe pereţi stau ele, creaţiile Mariei Bănuţ.
O pasiune veche de un secol
Şi dacă pictura i-a fost aproape încă din copilărie, arta cu acul, aţa şi pânza s-a lipit de sufletul său în urmă cu zece ani. Atunci a lucrat primul său goblen. I-a luat mult timp, nu mai ţine minte cât, aşa cum a uitat şi numele său. S-a pierdut undeva printre cele peste 60 de exemplare cusute până acum. Nu le-a uitat însă pe cele mai dragi ei: Gioconda lui Leonardo da Vinci, Cireşele şi Coşul cu căpşuni a lui Aman. Ele stau astăzi pe pereţii micului atelier, spre încântarea şi deliciul celor care calcă pragul pentru a-şi înrăma vreun tablou. Pasiunea şi răbdarea nu s-a pierdut, chiar dacă anii care trec lasă urme adânci, vederea se înceţoşează câteodată, iar acul pare a nu mai nimeri bine pătrăţelul aproape invizibil. Dar asta nu o opreşte pe Maria Bănuţ să continue. Aşază pentru o clipă pânza jos. Îşi aprinde tacticos o ţigară, coboară pentru câteva secunde ochelarii de pe nas şi se pierde în gânduri. O altă idee nu-i dă pace. E tema viitorului tablou. Ţigara se termină. O scutură tacticos, îşi aşază din nou ochelarii şi împunge cu acul pânza. O schiţă se mişcă, din cauza curentului probabil. Nu-i nimic, asta nu o supără, continuă să urmărească tacticos semnele din grafic. Trebuie să schimbe aţa. Explică „Trebuie să folosesc şapte nuanţe de culoare la această vişină. E destul de greu, dar în acelaşi timp extrem de plăcut. Mă relaxează. Nu mă grăbesc. Ce rost ar avea. Oricum mă încearcă un sentiment teribil de tristeţe atunci când mă apropii de final. E greu să mă despart de ele. Şi cu tablourile este la fel“, a ţinut să precizeze Maria Bănuţ.
Un fel de a exista
În fiecare dimineaţă la fel. Ceasul biologic sună încă de la cinci. Până la nouă, când va deschide uşa atelierului, în care atât ea, cât şi soţul îşi desfăşoară activitatea, încercând să supravieţuiască, mai e vreme lungă. Aşa că, Maria Bănuţ se gândeşte că n-ar fi de ici de colo să ia la piept picturile acelea cu acul şi aţa şi să le încălzească, deoarece noaptea rece care se retrage le-o fi afectat şi pe ele. Se aşază pe scăunelul din bucătărie şi începe să coasă. Lucrează la trei goblenuri în acelaşi timp. „Este mult mai uşor aşa. Nu te poţi plictisi. Diversifici puţin lucrul“, vine explicaţia din partea autoarei. Totuşi, astăzi este hotărâtă să termine opera, copie după Michellangelo. A fost deja cumpărată, de un client care întâmplător a intrat în atelierul lor atunci când piesa era aproape gata. I-a plăcut şi a oferit un preţ 700 de lei.
„Este foarte puţin. Munca este titanică, o dăm pe nimic, căci pentru a merge mai departe Maria are nevoie de alte pânze, care costă. În plus pe internet centimetrul se vinde cu 1 euro, noi îl dăm cu 1 leu“, completează Gabriel User, soţul Marianei Bănuţ. Toate acestea ar trebui să o facă să se opresacă, numai că Maria Bănuţ, creatoarea de picturi cu acul şi aţa, nici nu vrea să audă de un astfel de lucru. „Ce aş fi eu fără ele? Ce rost aş mai avea dacă nu aş lăsa ceva în urmă prin aceste locuri prin care am trecut?“. Şi uite aşa cu fiecrae zi ce trece din viaţa sa o nouă operă începe să prindă contur.
