România a participat cu trupe la coalitia care l-a eliminat pe Saddam Hussein de la putere. Dupa noua luni de lupte si cautari, Saddam Hussein a fost gasit, in decembrie 2003, intr-o hruba dintr-un oras pina mai ieri pe de-a intregul controlat de armata si politia sa. Cum se intimpla intotdeauna, un fost mic satrap local l-a tradat pe marele salvator al natiei si l-a dat pe mina trupelor eliberatoare.
România a participat la trupele coalitiei prin obligatiile fata de SUA si Marea Britanie, dar si din sentimentul ca trebuie sa contribuie, intr-un fel sau altul, la eliminarea dictaturilor si dictatorilor. Este drept ca românii au vrut ceva aproape imposibil. Cercetarile de opinie publica din primavara anului 2003 au aratat ca românii erau de acord cu eliminarea regimului lui Saddam, dar nu voiau ca trupele românesti sa fie direct angajate in lupta. Cum s-ar spune, asa ceva nu se poate.
Dupa un an de la capturarea lui Saddam Hussein, Irakul a organizat primele alegeri libere. Participarea la vot a fost interesanta, dar nu impresionanta, ceva in jur de 60%. Totusi, pentru o tara care nu a mai avut recensamint de citeva zeci de ani, cifra nu este rea.
Alegerile din Irak, desfasurate in ianuarie 2005, nu au fost contestate de nimeni. Ele au produs un guvern legitim, care acum este intens ocupat sa redacteze constitutia, sa refaca armata si politia, sa reporneasca economia distrusa fie de terorism, fie de erorile monumentale ale clicii lui Saddam. Cu alte cuvinte, guvernul legitim si ales al noului Irak face ce facea si Guvernul României ales la 20 mai 1990: incearca sa reconstruiasca temeiurile vietii zilnice.
Intrebarea care se ridica este: ce mai cautam noi acolo cu trupe? Irakul democrat are acum nevoie de ajutor civil si profesional. Ca unul care am fost la fata locului, pot sa spun ca totul este de construit de la aproape zero: sistemul constitutional, ministerele, puterea locala, infrastructura, economia, educatia, sistemul sanitar, relatia statului cu marile religii crestine si musulmane, sistemul de protectie a copilului si de protectie a mediului, politia, vama, serviciile secrete, mass-media. Totul. Irakul are petrol, are o populatie foarte tinara si bine educata, are conditiile necesare pentru refacere. Ce ii lipsesc sint modelele. Exact acele modele pe care guvernarile românesti de la inceputul anilor ‘90 le refuzau. Modelul de economie deschisa si echilibrata monetar pe care il aduce Fondul Monetar International. Modelul de organizare si conducere a societatii pe care il aduce de obicei Comisia Europeana. Modelul de lupta impotriva molimelor pe care il aduce World Health Organisation. Modelul de protectie a drepturilor omului pe care il aduce ONU. Modelul de dezvoltare si de lupta impotriva saraciei pe care il aduce Banca Mondiala. Nu sint un adept neconditionat al acestor mari institutii mondiale, nelipsite nici ele de partizanate uneori strigatoare la cer. Dar daca analizezi ce au facut in centrul si estul Europei in ultimii 15 ani nu poti sa nu le recunosti contributia pozitiva.
In Irak este acum vremea expertilor. Militarii si-au facut treaba. Militarii au eliminat dictatura si au predat dictatorul justitiei. Militarii trebuie sa se intoarca in cazarmile lor.
România ar fi facut o eroare majora de politica externa, daca in primavara anului 1999 nu ar fi sprijinit interventia aeriana a NATO in Serbia. România ar fi facut o eroare majora daca nu ar fi participat la interventiile militare din Afganistan si Irak. Dar acum România este pe cale sa faca prima eroare majora de politica externa din ultimii ani prin mentinerea trupelor militare in Irak. Nu stiu cit ne costa aceste trupe. Dar exact aceeasi suma, nici un leu mai putin, ar trebui acum pusa la dispozitia civililor pentru a contribui la refacerea Irakului. Militarii ar trebui chemati acasa, iar cu aceleasi avioane trimisi la Bagdad doctori, profesori, ingineri, constructori, politisti, functionari, experti in reconstructia statului, economiei si a societatii civile. Ne-ar costa la fel, dar contributiile noastre ar fi intr-o succesiune logica. De la distrugerea dictaturii, la constructia societatii democratice. Acelasi drum pe care noi l-am parcurs aproape singuri.
Nu vad cum actualul guvern de la Bucuresti ar putea sa justifice viata sau ranile soldatilor nostri din Irak, de acum inainte. Daca, Doamne fereste, se va intimpla ceva.
