Poetul, publicistul şi politicianul Adrian Păunescu a murit vineri, la ora 7.15, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, a declarat dr. Şerban Brădişteanu, şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară a spitalului. Medicul a adăugat că inima poetului s-a oprit şi acesta nu a mai putut fi resuscitat.
Trupul poetului Adrian Păunescu a fost adus vineri după-amiază la sediul Uniunii Scriitorilor din Capitală, iar înmormântarea va avea loc duminică, la Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, potrivit apropiaţilor familiei.
Născut în comuna Copăceni, judeţul Bălţi (Basarabia), la 20 iulie 1943, Adrian Păunescu, scriitor, jurnalist şi om politic, şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în judeţul Dolj; studii liceale la Craiova şi la Bucureşti. A urmat Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1963-1968); bursier, pentru un an, al Universităţii din Iowa-SUA (1970-1971).
A intrat în presa scrisă ca redactor la revistele Amfiteatru (1966-1968), România literară (1967-1970; redactor-şef adjunct) şi Luceafărul (1970-1972). Din 1973 până în 1985 a fost redactor-şef al revistei Flacăra. În aceeaşi perioadă a iniţiat şi a condus Cenaclul „Flacăra“, adevărat fenomen de masă, cu care a susţinut, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie şi dialog.
La 7 mai 1990, a înfiinţat Cenaclul „Totuşi iubirea“ (continuator al Cenaclului „Flacăra“), pe stadionul din Drobeta Turnu Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vişan şi al fotbalistului Ilie Balaci. Noul cenaclu a susţinut concerte de mare succes, în ţară şi dincolo de actualele graniţe, în special la Chişinău.
De-a lungul anilor a desfăşurat o activitate extrem de bogată ca ziarist, scriind articole şi reportaje. A colaborat la majoritatea publicaţiilor centrale, cotidiene, săptămânale sau alte periodice din ţară (România liberă, Scânteia tineretului, Magazin, Săptămâna, Luceafărul, România literară, până în 1990, şi, după liberalizarea presei din decembrie 1989, la Românul, Libertatea, Pro Sport, Gazeta sporturilor, Republica, Timpul, Sport Star, 7 Zile, Jurnalul naţional, Sportul românesc etc).
A fost realizator de emisiuni social-culturale la Televiziunea Română (1971-1981), al emisiunii radio Cenaclul „Flacăra“ (1980-1985). Proprietar, fondator şi preşedinte-director general al Editurii şi Fundaţiei „Adrian Păunescu“ SRL (din 1990). A condus revista Flacăra lui Adrian Păunescu.
Ca poet, a debutat în revista Luceafărul (1 mai 1960), iar editorial cu volumul „Ultrasentimente“ (1965). A publicat foarte multe volume de versuri, printre care: „Mieii primi“ (1967), „Fântâna somnambulă“ (1968), „Istoria unei secunde“ (1971), „Repetabila povară“ (1974), „Pământul deocamdată“ (1977), „Manifest pentru sănătatea pământului“ (1980), „Iubiţi-vă pe tunuri“ (1981), „Rezervaţia de zimbri“ (1982), „Totuşi, iubirea“ (1983), „Viaţa mea e un roman“ (1987), „Sunt un om liber“ (1989), „Poezii cenzurate“ (1990), „Româniada“ (1993), „Front fără învingători“ (1995), „Infracţiunea de a fi“ (1996), „Tragedia naţională. Sonete şi alte poezii noi“ (1997), „Deromânizarea României“ (1998), „Cartea cărţilor de poezie“ (1999) (integrala poeziilor apărute în volume, cu un capitol de versuri inedite), „Până la capăt“ (2002), „Liber să sufăr“ (2003), „Din doi în doi“ (2003), „Antiprimăvara“ (2005), „Un om pe nişte scări“ (2006), „De mamă şi de foaie verde“ (2006), „Copaci fără pădure“ (2006), „Vagabonzi pe plaiul mioritic“ (2007), „Rugă pentru părinţi“ (a IV-a ediţie, 2007), „Încă viu“ (2008), „Libertatea de unică folosinţă“ (2009).
A scris şi literatură pentru copii, proză fantastică („Cărţile poştale ale morţii“, 1970), reportaj („De la Bârca la Viena şi înapoi“, 1982).
A primit premii şi distincţii pentru poezie şi activitate jurnalistică, dintre care menţionăm: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1968-1971); Ordinul Crucea Germaniei (1973); Meritul Cultural – clasa a doua (1979); Premiul Academiei Române (1983); Premiul pentru literatură decernat de Revista Literatură şi Artă de la Chişinău (1994); Premiul pentru poezie al Centrului Internaţional Ecumenic şi al Băncii Religiilor (1995); Premiul Fundaţiei Damian Ureche pentru poezie (1996); Premiul Fundaţiei „Nişte ţărani“ – 1999; Diploma şi Trofeul Fundaţiei „România 2000“, Premiul „Soarele de Aur“, în cadrul celei de-a XV-a Gale a Premiilor Revistei Ambasador de la Târgu Mureş (2008).
Din 1994, a fost ales, mai mulţi ani la rând, preşedinte al Congresului Spiritualităţii Româneşti desfăşurat la Băile Herculane.
La 29 mai 2009, consiliul director al clubului de fotbal Universitatea Craiova a decis să îi ofere poetului Adrian Păunescu titlul de preşedinte de onoare, titlu meritat din plin de cel care a apărat fără ezitare echipa-fanion a Olteniei de-a lungul timpului.
La 12 august 2010 a fost ales membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Potrivit preşedintelui Academiei, Gheorghe Duca, distincţia a fost acordată „pentru contribuţia substanţială la procesul de apropiere a celor două maluri ale Prutului, inclusiv prin organizarea spectacolelor «Flacăra», de asemenea, pentru promovarea consecventă a adevărului ştiinţific privind limba şi literatura română în Republica Moldova“.
Între anii 1961 şi 1977 a fost căsătorit cu poeta Constanţa Buzea, cu care are doi copii: Ioana şi Andrei. În 1990 s-a căsătorit cu Carmen Antal, cu care are un copil, Ana Maria.
AGERPRES
Adrian Păunescu a lăsat în urmă sute de poezii fermecătoare despre iubire, viaţă, nebunie sau moarte.
Iată mai jos, câteva dintre cele mai frumoase poezii ale poetului..
Biet nemuritor la zidul morţii
Numai viteza mă mai ţine viu
Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,
Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu
Că sunt alergător la zidul morţii.
N-am timp la zidul morţii să m-aşez,
Şi combustibil am, de nicăierea,
Probabil unii cred că şi trişez,
Dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.
N-am mai dormit de când eram copil,
Cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,
Iar dacă aş încetini, umil,
M-aş prăbuşi din zid pe totdeauna.
Distanţele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele şi rămase,
Pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,
Vehiculul mi s-a urcat în oase.
A mă mai crede liber, nu încerc,
În toată cursa asta nebunească,
Fiinţei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis să se oprească.
Şi, vai, în toată tragica belea,
Cobor şi urc mereu aceeaşi pantă
Şi nemurirea e o boală grea,
Un fel de plictiseală arogantă.
Destui îşi pot închipui că eu
Ador această-ntrecere vulgară,
Că-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul morţii unui circ la ţară.
Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,
Şi înţeleg cu vrere vinovată
Că nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul morţii, niciodată.
Nu pot trăi, precum nu pot muri,
Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,
Nu pierd nimic şi nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul morţii.
Condamnaţi
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu văd pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.
Ce să mai cânt când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat?
O lacrimă fiinţei mele daţi-i
Şi o s-auziţi de omul scufundat.
M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele triste,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.
De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolesc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au ghizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.
Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.
Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gâde!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
Că nu există cale înapoi.
Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară
Şi că străini vi-s pruncii, cobitori?
Învaţă ei ceva pe dinafară,
Dar n-au părinţi, ei au meditatori.
Voi nu simţiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
Şi iată, din aproape în aproape,
Noi suntem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă şi tandră,
Involuntar un cântec fără rang
Te cheamă lângă mine, hai Casandră,
Sărută-mi gâtul gata pentru ştreang.
La adio
Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici nu o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.
Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu, la adio tu.
De ce să îţi spun la revedere ?
N-aş mai avea nici un motiv
„Adio“ drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
Şi de la mine până la tine
Cuvântul însuşi va-ngheţa
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.
Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi-ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Vroiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.
Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să îl schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de atunci nu o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.
Abia acum
Rănit la piept de crivăţul câinesc,
Ce-mi bandajează rănile cu luna,
Abia acum încep să te iubesc
Când simt că te-am pierdut pe totdeauna.
Şi rănile mereu mă vor durea,
Slăvind întâmpinarea ta târzie
Şi-abia acum îţi spun „iubita mea“,
Când nici nu-ţi ştiu adresa spre a-ţi scrie.
Deodată, apa lumii te-a-nghiţit,
Deodată am rămas rănit de crivăţ,
Gesticulând spre minus infinit
Şi construind delicte împotriva-ţi
Atunci când totul se-ntâmplă firesc
Ne-mpotriveam ca soarele şi luna,
Şi-abia acum încep să te iubesc
Când simţ că te-am pierdut pe totdeauna.
Deodată ce spun eu şi ce spui tu
Sunt două îngheţate limbi străine
Şi la hotarul dintre da şi nu
Un martor mut mi-ar tot vorbi de tine.
Sursa: Cele mai frumoase poezii de Adrian Păunescu
