„DIN PACAT LA CER“ de Arhimandrit Paulin Lecca si Sava Ionescu
Moto: „Nu aprinsesem candela. S-a aprins singura.“
(Paulin Lecca)
„Nu exista si nici nu poate exista ceva mai frumos si mai perfect decit Hristos“, striga Dostoievski.
Diferenta dintre noi, oamenii, consta in aceea ca unii, primind mai multa suferinta din partea lui Dumnezeu, devin privilegiatii lui creditori.
Volumul-document al Domniilor lor arhimandrit Paulin Lecca si avocat Sava Ionescu este istoria unei spovedanii care apropie pe viata doi oameni. Doi oameni, un om al lui Dumnezeu, care cerceteaza si se calauzeste in viata dupa justitia dumnezeiasca, altul, un avocat, care cerceteaza si aplica justitia omeneasca, se cunosc in tinutul mirific al Cheilor Bistritii, intr-o perioada comunista in care Dumnezeu era ostracizat din scoala, iar materialismul dialectic si istoric devenea autocratul acestei tari cu radacini adinci in cruci voievodale. Cei doi leaga o strinsa prietenie, iar volumul este rezultatul reflectiilor si confesiunilor lor de o viata. Spre apusul vietii, arhimandritul Paulin Lecca ii incredinteaza avocatului Sava Ionescu epistolarul meditatiilor sale, carora, dupa trecerea primului la cele vesnice, domnul Sava Ionescu le adauga relicvariul amintirilor care i-au unit sufleteste, oferind tiparului acest volum.
Pentru doi oameni ai spiritului, divin si laic, viata si opera lui Dostoievski ramin un prilej de meditatie si introspectie, un mijloc de investigare psihologica a vietilor semenilor, lumea personajelor dostoievskiene, suculente in trimiteri biblice, si a vietii scriitorului „Amintirilor din casa mortii“, „Fratilor Karamazov“, „Demonilor“, sau al „Idiotului“, impregnate de credinta, reprezentind – de-a lungul intregii lor prietenii si vieti – o referinta spirituala si un subiect de desfatare a sufletului, pe un nivel care le permitea evadarea din prezentul care isi propunea sa faca, material, totul, raminind sufletului ostil. Acest relicvariu filozofic si sufletesc constituie magma voluminoasa a romanului, cu atit mai densa in idei, cu cit opera lui Dostoievski devine, in analiza celor doi, o adevarata facere, cu oglinzi miscatoare de referinte bibliografice patristice sau laice, pornind de la calvarul vietii lui Dostoievski si ajungind la Golgota operei lui neterminate. Singuratatea calugarului si laicului in crezul in Dumnezeu, pe o lume dezradacinata, face din ei, in gravitatia marelui rus, constelatii intrebatoare care asteapta in gropi abisale lumina nenascuta, dupa moarte, a contemporanilor, care vor afla in cer ca justitia umana si divina au gasit in cultura, zbaterea si credinta celor doi autori o poteca abrupta spre dreptatea lui Hristos: „Cine este fara de vina sa arunce primul piatra.“ Cit de indreptatita este sentinta pe care calugarul o rosteste in epoca comunista, cu atit mai viabila si in apocalipsa unei lumi fara credinta, care se autodevoreaza inca, dupa 12 ani de libertate, si mai bine de un milion de calici – in balanta demografica- injunghiati in desertul Romaniei: „…Poporul nostru se va autodistruge, daca nu se inalta din pacatul in care traieste… Poporul roman s-a scuturat, s-a lepadat de Dumnezeu, cum te-ai scuturat dumneata de diavol.“
Spovedania calugarului in fata cititorului, ca raspuns la spovedania avocatului, este unica poate in literatura: „Cind mi-a vorbit de fetele in rochicioare subtiri, pe trupul gol, alergind si zburdind ca fluturii pe izlaz, ca libelulele pe ape, culegind floricele, mincind cu dintisorii lor fructe si struguri, si decojind simburii de nuci, in mine se dadea acea lupta intre ce puteam fi, intre gustul hranei ce puteam minca si viata ce am dus inainte de a savura, de a ma imbuiba de bunatati… Marturisesc sincer ca primul meu imbold a fost acela al pacatului invidiei si al izgonirii diavolului din lacasul lui Dumnezeu. M-am infrinat. “
Simbioza spirituala dintre avocat si calugar ridica, din paginile introducerii, o rugaciune comuna, savirsita de unul cu mijloacele autoanalizei si ratiunii, de altul, cu harul de arhivar al bibliotecilor de pacate incuiate cu inima, in eternitate. O scurta prezentare a Manastirii Arnota, cu legenda ei tulburatoare, pare a reprezenta si o cheie majora a acestui roman: pentru salvarea lui Matei Basarab, ctitorul manastirii, un arnaut imbraca straiele viitorului domnitor si este decapitat de turci, asa cum un ascet ucide in sufletul sau chemarile „frumosului maculat“ al acestei lumi, pentru invesnicirea pacatosilor veacului.
Exista o gradatie de stare, de nostalgie tarkovskiana a copilariei si tineretii, exista un apex al „macularii“ sufletesti, inaintea caruia conditia pacatosului este adamica, exista un Rai pamintesc al laicului, in care omul este iubit de toate Dulcineele, este Don Quijotesc, pentru ca iubirea stranie a unei tigancuse, cu accente eliadesti, din „La Tiganci“, sa il doboare, sa il subjuge trairilor ludice, dionisiace, fata fara nume, aceasta bacanta enigmatica parasindu-l in cele din urma pentru un Catalin de mahala, lasindu-l prada societatii care il abandoneaza, moralei care nu iarta, abilitatii remarcabile a unui contestat personaj, cu care, spune literatura patristica, sufletul se va intilni doar in vamile ceresti.
Este inutil, poate, de mentionat de cite ori, istoric, si fara pic de misoginism, femeia a fost unealta favorita a acestui personaj: Eva Edenica, Dalila lui Samson, Salomeea si Irodiada, si exemplele din ziua de astazi, de la politicieni farisei la top-modele obscene, ar putea abunda intr-o asemenea masura – fata de valoarea cuvintului Viata – incit, savonarolica de ar fi dragostea noastra, masura iertarii pacatelor acestei lumi poate fi numai dumnezeiasca. De aceea, imaginea dracusorilor cu coarne, care urmeaza rugaciunii calugarului in altar, care iau loc gradinilor fermecate cu femei tulburatoare, reprezinta nu un anacronism, ci un sincronism mereu eludat de om, prin puterea imensa de care dispune azi, printr-o gratie a unui Dumnezeu care s-a retras in taina pentru a oferi omului libertatea totala de optiune si exprimare.
Surprinzatoare este si definitia pe care calugarul o da „depresiei“, ca o manifestare a punerii stapinirii diavolului pe sufletul omului. Cum statisticile mondiale indica aceasta boala ca fiind in topul bolilor viitorului, cum religia este privita, in general, ca o camasa de forta a libertatii de traire a vietii conform legilor bunului plac, si a libertatii de utilizare a cuvintului la intimplare, perspectiva este ingrijoratoare, indemnind poate nu atit la autodafeuri de constiinta, cit la analiza critica (datoria criticului, spunea George Calinescu, este sa recreeze opera) a lumii care ne impune capcane, si la un praxis al valorilor crestine in spiritul lor cel mai inalt: binele anonim, rugaciunea in ascuns, emanciparea spirituala nu pentru ridicarea unor statui „in fiecare scorbura“, ci pentru iluminarea – in spiritul Vietii Adevarate – a acestei lumi. Este calea pe care, luind ca martor viata si opera lui Dostoievski, pasesc Paulin Lecca si Sava Ionescu, doi oameni care gasesc un singur numitor comun intre Biblie si opera lui Dostoievski: persoana lui Iisus Hristos.
Volumul „Din pacat la cer“ este o carte rara. Cu atit mai rare, epilogul si capitolul final. In epilog, autorul scrie: „Concluzia lui Dostoievski este ca fiecare din noi, fiind vinovat fata de toti, nu putem aduce Imparatia Iubirii pe pamint decit luind asupra noastra pacatele fratilor nostri, asa cum a facut insusi Hristos pe Golgota.“ Si citeaza din „Fratii Karamazov“: „…Lucreaza! Lucreaza! Iubeste pe semenii tai cu fapte. Toata slava si toata vrednicia omului se afla in practicarea milosteniei. Tu lucrezi astazi pentru intiia oara. Intinde-ti de aici inainte cimpul actiunii tale. Astazi ti-ai inchinat viata fratelui tau: inchin-o miine familiei tale si, in sfirsit, omenirii intregi“.
In ultimul capitol, aceleasi doua suflete gemene, calugar si laic, colaboreaza printr-o magistrala lectie de scriere si citire de clasa I crestina primara a unui pomelnic, inchinat unei „cohorte de oameni de cultura craioveni si de mai departe, care ma vor purta cu gindul si sufletul prin satele lor, prin casele, prin vetrele, prin caminele, prin gradinile, viile, curtile, palatele lor de vise si realizari, poeti si romancieri, oameni de stiinta, ziaristi, doctori, avocati, ingineri, studenti, elevi…
Din sufletul si lucrarile lor imi voi imbogati sufletul si spiritul si le multumesc pe aceasta cale prin pomelnicul ce-l alatur:
Ei sint altceva decit dracusorii din viata mea trecuta.
Pomelnic spre citire la Manastirea Arnota:
Petre ( Gigea)
Marian ( Barbu )
Mihai ( Dutescu )
Alexandru ( Firescu )…“
Si asa mai aproape…
Am avut, pentru o clipa, in trecut, o viziune: casa mea si gradina mea erau Raiul. Raiul urca spre cer si puteam vedea, cu ochiul liber, pomi infloriti, ierburi verzi, floricele mijind, pasari ciripind, albine, chiar. Atita doar ca era pustiu. Se auzeau numai vocile vesele ale vecinilor, strigindu-se unii pe altii pe nume. M-am tot uitat, Raiul pleca de pe pamint, si tot urca piezis, si se tot pierdea in cer, cit vedeam cu libertatea mea, care era alba.
Cindva, cred, tot Raiul de aici, de pe pamint, va urca la cer.
Cel din cer nu va fi cu nimic diferit de cel pe care il vom fura de pe pamint.
