Când priveşti la bălăcirea neruşinată din cocina în care epigonii au transformat România, nu poţi să nu-ţi reaminteşti de Eminescu şi să nu-l pomeneşti, citându-l: „Cum nu vii tu, Ţepeş-Doamne, ca punând mâna pe ei…“. Se spune că Eminescu este „universal“, că este „duhul românesc“. Se prea poate, însă pentru mine Eminescu rămâne, înainte de toate, cetăţeanul absolut. Cetăţeanul aflat mereu în luptă publică pentru drepturile sale şi ale naţiunii în care l-a rânduit Dumnezeu să-şi ducă existenţa, întotdeauna mărturisind lumina într-o lume a întunericului, într-o societate descompusă moral, în faţa unui stat corupt şi tâlhar. Promovat ca poet naţional, Eminescu este mai puţin cunoscut şi înţeles ca jurnalist politic. I-am adus în aceste zile un omagiu discret citind câteva rânduri din scrierile sale politice. Le împărtăşesc cu dumneavoastră şi vă îndemn să meditaţi. Eventual să vă şi întrebaţi: În ce Românie trăim? În România anului 2008? Or, cumva în România anilor ’70-’80 ai secolului XIX, când, în ziarele vremii, Eminescu scria parcă profetic:
„Peste noapte şi prin surprindere am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau Galiţia. Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potrivesc cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră…
Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie. Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!
Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruoase. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat. Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse. Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român“.
Aşa mărturisea cetăţeanul Eminescu acum mai mult de o sută de ani. Noi, epigonii, ce mai putem spune? Nimic. Până şi tăcerea noastră tot a neruşinare ţipă în urechile strămoşilor…
