Am încercat în urmă cu ceva timp să mănânc la restaurantul Temple, dar era închis. Personalul era în concediu de odihnă. Am zis că e cazul să încerc acum. „«The temple bar», bar and cook house“ sună interesant, chiar incitant.
Chiar dacă Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie anunţă scăderi ale temperaturilor, nu am reuşit să trec dincolo de terasa restaurantului. Plantele şi mobilierul din răchită m-au făcut să rămân în grădină. Nu ştiu câte zile ne vom mai putea bucura de o masă în aer liber.
La Temple am mers cu un amic destul de conservator în ale mâncării. Mai mult de jumătate din mese erau ocupate în jurul prânzului, dar am fost văzuţi repede de una dintre chelneriţe. După o răsfoire a listei de preţuri am concluzionat că putem încerca o parte din meniul zilei – supă cu găluşte şi varză călită cu costiţă, care se ridică la suma de 13 lei. Am zis pas la varza călită, dar am comandat două supe. Au venit repede. Mai nimic de comentat la ele. Suficiente, găluştele moi, pătrunjel, chiar şi ardei iute lângă. Eu am preferat un plus de piper. A, era să uit, şi aici am primit şerveţele la masă, nu a fost nevoie să mă folosesc de cele în care erau învelite tacâmurile. După supă s-a debarasat repede şi am continuat prânzul. O friptură de porc cu usturoi şi garnitură de cartofi prăjiţi pentru vecinu’ de masă şi tortilla cu carne de pui pentru mine. Am examinat vizual produsele prezentate spre consum. Friptura de peste masă cu cartofii şi legumele puse pe grătar arătau bine. Nici la mine în farfurie plăcinta nu arăta rău. Poate că ar fi trebuit un pic mai mult sos pe foile tortillei, în rest nu am reproşuri. Şi a venit repede, chiar foarte repede, motiv pentru care, suspicios cum sunt, bănuiesc un semipreparat la mijloc. Dacă nu o ai făcută din timp, nu prea poţi să prepari într-o jumătate de oră o tortilla. Vizavi de farfuria mea, lucrurile erau pe un făgaş bun, dar, la apariţia unui motan foarte simpatic prin zonă, l-am lăsat pe vecinul de masă fără o parte din garnitura de cartofi prăjiţi. De aici am tras concluzia că splendoarea de motan nu era prieten cu bucătarul, altfel nu cred că ar fi acceptat garnitură fără friptură. Comandasem şi de băut. În cinstea amicului cerusem apă minerală. Câte o sticlă de om. I-am urat de bine în gând. Ne-am cam făcut de cap, e drept, dar dacă tot ieşi în oraş…
