Pentru prima oară la un turneu final, galeria românilor a depăşit sonor şi numeric fanii echipei adverse.
Dacă România ar fi organizat un asemenea eveniment, poliţiştii noştri, căzuţi în pielea celor elveţieni, ar fi fost bătuţi la par cu funia udă. Nu doar că gaborii helveţi scrâşnesc o germană imposibil de perceput, asta fiind şi singura şansă de dialog, dar se contrazic unul pe altul. Aşa încât, dacă vrei să izbuteşti o banală parcare, chiar dacă ai parbrizul necesar, e mai bine să apelezi la atuul strămoşesc: tupeul.
„Craiova prezentă“
Meciul de pe Letzigrund a bifat o premieră: a fost partida la care ne-am simţit ca acasă. În Bahnhofplatz încă era linişte. Câteva staţii mai încolo, la Hardplatz, staţiile s-au colorat în galben, cromatica de bază a tricourilor noastre. „Les Bleus“ erau deja în inferioritate. Aproape de stadion, când tramvaiele cu numărul 2 brăzdau arterele plictisite, a început să se audă tot mai des strămoşescul „Luptăm, luptăm şi ne calificăm!“.
Freihofstrasse e chiar în buza arenei. Chiar că suntem ca acasă. „Rooo-mâ-niiii-aaa, Rooo-mâ-niiii-aaa, ole, ole, oleeeee!“… Mai e o oră şi jumătate până la meci. Piţurcă probabil mai desenează câteva trasee. Intrăm. Aproape jumătate de stadion e galben! O peluză întreagă şi încă vreo două sectoare de la tribuna I. Plus un emoţionant banner alb-albastru: „Craiova prezentă“. Apar şi „cocoşii“. „Alez la France, Alez la France!“, dar e clar pentru toată lumea că am câştigat, cel puţin avanpremiera.
„Cristian…“…. „Chivuuuuuuu!“
E 18.20, ora Elveţiei. Ies ai noştri! Vacarmul e maxim! „Roo-mâ-niii-aaa, Rooo-mâ-niii-aaaa, ole, ole, ole, oleeee!“. Sentimentul e înălţător. Victor Piţurcă, îmbrăcat în trening şi tricou alb, priveşte imperturbabil de pe al doilea scaun al băncii de rezervă. Crainicul arenei prezintă echipele în limba fiecărei ţări. „Cu numărul unu, Bogdan“… Peluza galbenă urlă prelung: „Loooo-bonţ!“. Parcă am fi pe Wembley. Numerele 5 şi 10 sparg plafonul sonor. „Cristian….“… „Chi-vuuuu“…. La Mutu e la fel, fiindcă sonorul nu mai are unde creşte. „Cocoşii“ adună doar o formalitate. Numele lui Coupet, ale lui Abidal şi aşa mai departe sunt acoperite de strigătul care bate dincolo de apele râului Limmat, apa care învăluie capitala economică a Elveţiei. Cum care strigăt? „Cine sare, România, hei, hei…!“ La imnuri, Marseilleza a fost aplaudată de toată peluza îmbrăcată în galben. Apoi, „Deşteaptă-te, Române!“ a fost intonat pe 7.000 de voci, cel mai frumos cor pe care l-a avut vreodată echipa naţională.
Computerul de hârtie
Meciul l-aţi trăit la televizor. Imediat după, la centrul de presă s-a distribuit un vraf de hârtii, în care primul meci al României la Euro 2008 era disecat pe minute, pe reprize, pe jucători, pe şuturi, pe evoluţii, veritabil computer îndosariat. N-am tras nici un şut pe poartă, dar nici ei n-au avut decât unul singur. 11-7 pentru ei la mingi către poartă, 5-4 la pauză pe acelaşi segment. Posesia 55% pentru ei, 45% ai noştri. Spectatorii, număraţi bob cu bob, 30.585. Toate astea adunate şi încă multe altele au dat un 0-0 echitabil, eroic şi încurajator.
„Oli, ola, vom bate Italia!“
Ieri, de la 12.15 după ceasurile Elveţiei, şi ce ceasuri au elveţienii!, o oră mai târziu în România, „tricolorii“ au făcut un antrenament pe AFG Arena din Saint Gall. O adevărată bijuterie inaugurată cu câteva zile înainte de Euro. La antrenament au asistat câteva zeci de fani români, care i-au primit cu urale pe jucători. Cu urale şi cu un refren care ar putea deveni hitul acestor zile: „Oli, ola, vom bate Italia!“.
