Cea mai titrata nationala din lume este Brazilia, cu cinci titluri de campioana mondiala in palmares. Reprezentativa „selecao“ s-a aflat permanent printre protagonistele Cupei Mondiale, având in prezent un bilant impresionant la aceasta competitie: 60 de victorii, 14 egaluri si 13 infrângeri, ultima pe 12 iulie 1998, in finala pierduta cu 3-0, la Paris, in fata Frantei.
Si in Germania, Brazilia este marea favorita, cu jucatori precum Ronaldinho, Kaka, Adriano, Juninho sau Robinho.
Brazilia 1950 – Al doilea titlu pentru Uruguay
Calificarile pentru Mondialul din 1950 au fost o farsa si au fost dominate de haos, existând echipe care s-au calificat si apoi s-au retras, lasând locul altora. De exemplu, India s-a retras din competitie deoarece FIFA nu i-a lasat pe componentii echipei sa joace cu picioarele goale. Pâna la urma, au existat doar 13 tari participante la Cupa Mondiala, trofeul revenind Uruguayului, dupa o finala inedita.
Inainte de ultimul act, Statele Unite au invins Anglia cu 2-1 la Belo Horizonte, iar suedezii au câstigat cu 3-2 in fata campioanei en-titre Italia, la Sao Paulo. Echipele ajunse in faza finala au fost Brazilia, Suedia, Spania si Uruguay, acestea jucând apoi intr-un sistem de minigrupa. Brazilia avea nevoie doar de un egal cu Uruguay pentru a-si adjudeca trofeul, dar a pierdut cu 2-1 in fata a 175.000 de spectatori pe stadionul Maracana din Rio de Janeiro.
Elvetia 1954 – Ungaria, marea perdanta
La aceasta editie, Ungaria era echipa favorita, avându-i in teren pe Puskas, Bozsik, Kocsis si Hidegkuti, neinvinsi de 28 de meciuri internationale si campioni olimpici en-titre. Ghinionul lor a fost ca dupa faimoasa „Batalie de la Berna“ cu Brazilia, când trei jucatori au fost eliminati si apoi echipele s-au batut la vestiare, Ungaria a fost decimata. In finala, dupa ce au condus cu 2-0 Germania de Vest, echipa pe care o invinsesera in faza grupelor cu 8-3, ungurii au pierdut cu 3-2. Calitatea fotbalului in meciurile de la Basel, Berna, Zürich, Lausanne si Geneva, cele cinci orase gazda, a atins noi limite in 1954. In cele 26 de meciuri ale competitiei s-a inscris un numar record de goluri, 140, o medie de 5,38 goluri pe meci, cea mai mare din toata istoria Cupei Mondiale.
Suedia 1958 – Debutul lui Pele
In 1958, Brazilia, inspirata de un tânar de 17 ani pe nume Pele, a câstigat trofeul pentru prima data. Pele a inscris impotriva Ţarii Galilor, a reusit un hat-trick cu Franta, intr-un meci incheiat cu scorul de 5-2, in semifinale, si a mai punctat de doua ori in finala, impotriva gazdelor competitiei.
Francezul Just Fointaine a inscris 13 goluri la acest turneu final si a realizat un record care nici pâna in prezent nu a fost doborât.
Pentru prima data, Campionatul Mondial a fost transmis prin intermediul televiziunii in toata lumea, putând fi vazuti la lucru maestri ai fotbalului precum Kopa, Fointaine, Charlton, Yashin, Garrincha, Vava sau Pele. A sasea editie a World Cup a ramas in istorie si prin surprizele care au avut loc in preliminarii, Belgia, Olanda, Elvetia, Spania, Uruguay si, in mod neasteptat, Italia nereusind calificarea.
Chile 1962 – Brazilia a recidivat
In Chile, la poalele Anzilor, Brazilia a cucerit al doilea sau titlu mondial, cu toate ca Pele a absentat dupa primul meci al competitiei. In finala, sud-americanii s-au impus cu scorul de 3-1 in fata Cehoslovaciei. A saptea editie a Cupei Mondiale este si momentul când fotbalul a inceput sa fie perceput ca un joc in care pregatirea fizica are un rol important. Dupa doua turnee consecutive disputate in Europa – Elvetia 1954 si Suedia 1958 – World Cup s-a reintors in America de Sud, dupa 12 ani de la editia gazduita de Brazilia. Alegerea FIFA de a disputa aceasta editie in Chile a ridicat multe semne de intrebare, pentru ca se spunea ca aceasta tara ar fi deficitara din mai multe puncte de vedere (stadioane, cai de acces, capacitate) si incapabila de a organiza un eveniment de anvergura mondiala.
Un numar record de tari (856) au luat startul in preliminariile competitiei, la care doua dintre protagonistele editiei precedente, Franta si Suedia, au fost eliminate prematur. Multe meciuri din prima faza a acestei Cupe Mondiale, precum URSS – Iugoslavia, Chile – Italia sau Germania de Vest – Elvetia, au avut la baza un joc cu caracter fizic.
Anglia 1966 – Primul si singurul succes englez
Pele a ratat si acest Mondial, in timp ce incercarea Braziliei de a lua al treilea titlu a esuat. Anglia condusa de vicleanul Alf Ramsey (care a primit ulterior titulatura de Sir) a invins Germania de Vest cu 4-2, dupa prelungiri, intr-o finala entuziasmanta, disputata pe Wembley. Atunci, Geoff Hurst a facut istorie, reusind un hat-trick, printre care si unul dintre cele mai controversate goluri din istoria Cupei Mondiale. A intrat oare balonul in poarta dupa ce mingea a sarit din transversala? Aceasta dezbatere nu a contenit nici in prezent.
Preliminariile acestei editii a CM nu au inceput deloc bine, 16 tari africane declarând forfait, protestând impotriva unei reguli impuse de FIFA, care stipula ca tara câstigatoare dupa preliminariile din Africa sa joace un baraj cu Asia sau Oceania pentru a ajunge la turneul final.
La Mondialul din 1966, o alta noutate a constituit-o calificarea in premiera a Portugaliei.
Germania 1974 – Ghinionul „Portocalei Mecanice“
Nationala Germaniei de Vest (RFG), dupa un inceput de turneu in care nu a aratat nimic, a reintrat repede in forma si s-a mobilizat exemplar pentru câstigarea celei de-a doua Cupe Mondiale din istorie. In finala, nemtii, condusi de „Kaiserul“ Franz Beckenbauer si de excelentul Paul Breitner, au facut cel mai bun joc al lor si au reusit sa invinga Olanda cu 2-1, Cruyff si compania etalând atunci cel mai spectaculos fotbal de la Mondiale.
Aceasta a zecea editie a Cupei Mondiale a fost marcata de aparitia televiziunii color si a inregistrat alte doua schimbari majore. Prima a fost legata de regulile turneului. Inainte, faza grupelor era urmata de fazele eliminatorii, dar la acest turneu s-a trecut la organizarea de grupe si in a doua faza. A doua schimbare a fost inlocuirea trofeului „Jule Rimet“, câstigat definitiv de Brazilia cu patru ani in urma, dupa ce si-a adjudecat trei titluri mondiale (1958, 1962 si 1970), cu o statueta numita simplu si sugestiv „Fifa World Cup“.
Argentina 1978 – A fost anul pumelor
Rareori, inceputul unui Campionat Mondial a fost a atât de controversat precum cel din Argentina. Fotbalul ocupa atunci locul doi, in urma subiectului legat de regimul totalitarist al generalului Videla, care incalca Drepturile Omului. In final, in ciuda polemicilor si a dorintei de a ramâne acasa, cei mai buni jucatori ai lumii au facut deplasarea in Argentina.
Nu toate echipele mari au ajuns la acest Campionat Mondial. Spre exemplu, Anglia (pentru a doua oara consecutiv) Iugoslavia si URSS nu au depasit faza calificarilor. Alte natiuni mici ale lumii fotbalului, precum Iran si Tunisia, au aparut pentru prima data la un turneu final, iar Franta a revenit dupa o pauza de 12 ani. Toate favoritele s-au calificat fara probleme in fazele superioare. In ultimul act, Argentina lui Kempes, Passarella si Ardiles a invins cu scorul de 3-1 Olanda, dupa prelungiri, si si-a adjudecat trofeul.
Spania 1982 – Mondialul lui Rossi
Italia nu a avut un debut reusit la Mondialul din ’82, dar „macaronarii“ au inviat gratie atacantului Paolo Rossi, câstigând al treilea trofeu din istoria lor, dupa victoria cu 3-1 in fata Germaniei de Vest. Portarul de 40 de ani Dino Zoff, capitanul „azzurrilor“, a primit atunci trofeul din mâinile regelui Spaniei, Juan Carlos. CM din Spania a ramas in istorie si datorita unor meciuri incredibile, cum a fost Italia – Brazilia 3-2 (hat-trick Rossi), dar mai ales semifinala RFG – Franta 5-4 la penaltiuri (1-1, 1-1, 3-3 dupa prelungiri).
Nici o alta natiune nu a avut atâta timp la dispozitie sa pregateasca un Campionat Mondial de fotbal, cum a avut Spania in 1982. Dupa noile regulamente, 13 echipe s-au calificat din Europa, trei din America de Sud, doua din Africa, doua din Asia/Oceania, doua din spatiul CONCACAF (America de Nord si Centrala), iar lista a fost completata de tara gazda si de Argentina, detinatoarea trofeului.
Mexic 1986 – Vremea lui Maradona
A 13-a editie a Cupei Mondiale s-a disputat in Mexic, care a devenit astfel prima tara de doua ori gazda a Campionatului Mondial de Fotbal. Cu o evolutie stralucitoare, Diego Armando Maradona a condus Argentina spre o finala pe care sud-americanii au câstigat-o cu 3-2 in fata Germaniei de Vest, pe stadionul Azteca, in fata a 115.000 de spectatori. „El Pibe d’Oro“ a ramas in istoria Mondialelor cu doua goluri antologice, unul inscris cu mâna impotriva Angliei, iar celalalt marcat in partida cu Belgia, dupa o cursa pornita de la centrul terenului. 24 de echipe au luat parte la acest turneu final, asa cum se intâmplase si la CM din Spania 1982. Cu toate aceastea, Mondialul din Mexic a fost diferit, având in vedere ca meciurile din faza a doua s-au jucat in sistem eliminatoriu. La editia din 1986, Marocul a devenit prima tara africana care s-a calificat in a doua faza a unui Campionat Mondial.
Japonia si Coreea de Sud 2002 – Revansa lui Ronaldo
Prima runda a Campionatului Mondial de fotbal din 2002, organizat impreuna de Japonia si Coreea de Sud, a aratat o lume a fotbalului total schimbata si ne-a incântat cu surprize chiar de la primele meciuri. Totusi, in final, au ramas in cursa doua echipe foarte cunoscute, Germania si Brazilia, care au jucat pentru titlul mondial, iar sud-americanii au câstigat pentru a cincea oara trofeul. Atacantul Ronaldo, care avusese de suferit cu patru ani inainte in finala impotriva Frantei, a fost eroul reprezentativei „Selecao“, inscriind ambele goluri ale victoriei cu 2-0 din ultimul act. Ronaldo a terminat turneul cu opt reusite, cele mai multe la un Mondial din 1970 incoace, atunci Gerd Müller izbutind sa marcheze de zece ori.
Ţarile gazda au avut o evolutie excelenta, Japonia ajungând in sferturile de finala, iar Coreea de Sud chiar pâna in semifinale, dupa ce a eliminat, printre altele, pe Italia si Spania.
