Dacă e sâmbătă, e piaţă. Am fost luat de soţie, la prima oră, după cafeaua de dimineaţă, la cumpărături, prin piaţa cartierului. Rolul de cărăuş, care constant îmi este stabilit din cauza incapacităţii mele de a negocia – întotdeauna mă înduioşează băbuţele cu lamentările lor că doi lei chita e un preţ tocmit special pentru mine – îmi oferă posibilitatea să studiez chipurile oamenilor, să gust sufletul lor. Românii mei ştiu să facă „shopping“ din vremuri străvechi. Atmosfera pieţei de cartier pare a fi aceeaşi cu a unui târg medieval aşezat la marginea unui sat, târg despre care povestesc vechile hrisoave. Muzică populară, strigăte de negustori care îşi laudă marfa, înghesuială. Femei şi bărbaţi, uneori însoţiţi de copii gălăgioşi, plângăcioşi, forfotesc printre tarabe, adulmecă, negociază, luptă pas cu pas pentru obţinerea preţului celui bun. Negustorii rezistă asediului, testează pe solicitant şi de multe ori, având în privire un fel de respect tainic pentru măiestria în negociere a acestuia, lasă la preţ. Se dau banii, se ia marfa, toată lumea e mulţumită.
În piaţa de cartier se simt totuşi efectele crizei. Preţurile sunt destul de mari, bunăvoinţa oamenilor, cumpărători şi negustori, de a negocia este mică, aproape că lipseşte. Muzica populară care răsună cu putere în difuzoarele chioşcurilor care vând casete şi CD-uri audio nu reuşeşte să risipească umbra de supărare de pe chipurile oamenilor. Oferta pieţei este bogată, dar banii din portofel sunt puţini, tot mai puţini…
Firul meditaţiilor mele dulci-amare este întrerupt de soţie: „Tu du-te, ia plasele şi aşteaptă-mă la cântarul pieţei. Cumpăr eu ce a mai rămas şi ne întâlnim acolo“. Mă execut şi străbat cu destulă greutate, prin mulţimea de oameni, drumul până la cântar. Ajung, aranjez cu grijă plasele pline, ca nu cumva să se verse şi să se risipească astfel pacea conjugală şi mă pregătesc pentru o lungă aşteptare. Cum singurul meu tovarăş în această aşteptare este cântarul, încep să-l studiez. E un cântar electronic, de capacitate mare, de care atârnă un carton pe care scrie „Cântar de verificare“. Mă lămuresc rapid. Cumpărătorii neîncrezători în exactitatea cântarelor de la tarabă vin aici şi fac verificări.
Iată-i pe primii dintre ei. Doi bătrâni. „Mă Neculai, îţi spun eu că ăla ne înşelă. Nu atârnă aici trei kile de cartofi“, zice nervoasă băbuţa, înfofolită toată într-un fel de broboadă. „Taci, fă, uite ce scrie aici! Doi virgulă nouă sute cinci zeci, adică trei kile fără un pic!“, răspunde moşul citind apăsat şi pe silabe cifra afişată pe ecranul electronic al cântarului. „Vrei să mă cert cu omu’ pentru câteva grame? Mai lasă şi tu de la tine, că nu sărăcim din atâta şi nici ăla nu se îmbogăţeşte!“. „Era încă un cartof, mă Neculai! Da’ dacă zici tu, aşa să fie!“ capitulează băbuţa şi se pierde în mulţime, la braţ cu moşul ei. Ecranul electronic revine la zero, cifră care cuprinde cu precizie gradul de interacţiune a cântarului cu micile drame sau bucurii ale cărui martor este prin menirea lui de a verifica adevărurile afişate de restul cântarelor din piaţă. Privind la cântar, mă amuză gândul că încep să confer acestei maşinării trăsături omeneşti.
„Hopa, sus, hai cu tata!“, aud un glas tânăr în spatele meu şi mă întorc să văd cine-i de astă dată utilizatorul cântarului. Un tătic tânăr îşi poartă pe braţe fetiţa şi o aşază cu grijă pe cântar. „Uite, Didino, ţi-am zis eu că atât are! Uite, citeşte ce zice cântarul!“ Didina, mămică la fel de tânără, îşi ia odrasla de pe cântar, o sărută dulce şi decretează: „Hai să luăm nişte carne tocată. Astăzi mâncăm mici şi bem bere!“ Se întorc toţi trei în mulţimea de unde au apărut, trei fiinţe fericite. Locul le e luat rapid de un nene care privise cu oarecare nerăbdare la procedura de cântărire a fetiţei. Aruncă zgomotos pe cântar un sac cu castraveţi. Priveşte concentrat la ecranul electronic. „Ete, mă, al naibii, că avu dreptate. Atâta e! Merg să mai iau un sac de la ţăran, domn’le, că nu mă minţi, zi şi mata!“, mă ia de martor, încântat că nu fusese înşelat. Dispare cu paşi repezi, cu sacul în spate.
După câteva minute de odihnă, cântarul îşi reia activitatea. O tanti durdulie se urcă pe maşinărie şi zice cochetă: „Vezi, Costele, nu sunt grasă. Ziceai că am făcut fundul mare! Aoleu, vai, mă scuzaţi!“, zice ea când mă zăreşte lângă cântar. Costel mă priveşte complice, îşi ajută consoarta să coboare şi zice suav: „Cum să fi zis eu asta, dragă? Se poate? Hai mai bine să bem o bere!“ Păşeşte alături de duduia lui spre mulţimea din piaţă, nu înainte de a-mi face ghiduş cu ochiul.
Aşa am petrecut vreme de aproape o oră. Eu şi cântarul de piaţă, cântârind oameni şi cântărindu-mi, în acelaşi timp, sufletul. Când, într-un sfârşit, a venit soţia mea încărcată cu alte plase, m-a găsit fericit. Redescoperisem un mare adevăr, acolo, la cântarul de piaţă. Românii mei valorează mai mult decât greutatea lor în aur, mai mult decât tot aurul din lume…
