Oricât de indulgenti am fi, din motive de mândrie nationala, in judecatile despre noi insine, nu cred ca putem pune „seriozitatea“ printre virtutile ce ne sunt specifice. Trebuie sa admitem, intre altele, ca istoria ne-a determinat sa fim mai interesati de scuze decât de explicatii. Si ca preferam sa facem haz de necaz, in loc sa tragem concluzii neplacute din ceea ce ne-a impins sa credem, asemenea cronicarului, ca „nu omul e deasupra vremilor“, ci „bietul om e supt vremi“.
In ce ma priveste, sunt gata sa recunosc ca am exagerat, probabil, spunând ca noi suntem capabili sa punem un gratar cu mititei pe orice Golgota si ca traditionala noastra inclinatie spre zeflemea poate extrage un „banc“ din orice nenorocire. Dar nu mi se pare ca am exagerat prea tare. Nu e un secret ca avem o remarcabila (dar si periculoasa!) capacitate de a bagateliza orice, in numele convingerii ca, daca esti „prea serios“, n-ai „umor“. Un strain care ne-a cunoscut destul de bine, ma refer la Paul Morand, zicea (si a zis-o fara urma de ironie!) ca „România e un pamânt tragic unde totul sfârseste in comic“.
Sigur, si aceasta caracterizare e excesiva si simplificatoare. Dar ar fi de retinut din ea macar un adevar. Ca ne pricepem de minune sa ne ratam sansele. Dupa infaptuirea României Mari, Petre Carp a rostit o fraza in care multi au vazut un simplu calambur. „România – a zis el – are prea mult noroc ca sa mai aiba nevoie de politicieni“. Dar nu se straduiesc, oare, si azi politicienii nostri sa mizeze pe ceea ce sugera calamburul lui Petre Carp? Iata-ne in fata unui semafor istoric care ne desparte de un tel dorit de majoritatea românilor. Pe „trotuarul“ de vizavi e Uniunea Europeana. Vrem sa trecem „strada“, pentru a ne alatura si noi proiectului european in curs de edificare, dar, deocamdata, n-o putem face. Oficialii de la Bruxelles ne-au aratat, pe semafor, culoarea galbena, anuntându-ne ca trebuie sa asteptam pâna in octombrie pentru a vedea daca „galbenul“ va deveni „verde“ sau „rosu“. Adica, daca vom trece „strada“ la 1 ianuarie 2007 sau va trebui sa mai asteptam pâna la aderare.
In aceste conditii, daca ar fi cu adevarat seriosi, politicienii nostri n-ar trebui sa mizeze pe norocul României, zicându-si ca sortii ne vor fi, oricum, favorabili. Eu, unul, nu sunt deloc sigur ca zarurile au fost aruncate si ca la 1 ianuarie 2007 vom fi pe celalalt „trotuar“. Ma tem ca pot interveni surprize, si nu neaparat de la Bruxelles. Ele pot veni de la euroscepticismul in crestere in unele tari occidentale. Si, fara sa cred ca paradisul incepe dincolo de o eventuala culoare verde a semaforului in octombrie, ma tem ca ratarea aderarii la 1 ianuarie 2007 se poate solda cu consecinte extrem de grave pentru destinul României. De aceea, marturisesc ca ma pune foarte serios pe gânduri neseriozitatea politicienilor nostri.
Neseriozitate manifestata in doua moduri. Declaratiile facute dupa „raportul de tara“ de premierul Tariceanu sufera, dupa parerea mea, de un triumfalism stânjenitor. In plus, d-l Tariceanu crede, am impresia, ca oficialii de la Bruxelles i-au batut in cuie fotoliul de prim-ministru. Adversarii sai, din PD, de la Cotroceni si chiar din PNL par, dimpotriva, indispusi de consolidarea pozitiei premierului. Si considera ca fotoliul d-lui Tariceanu nu face parte din „stabilitatea politica“, staruitor ceruta, ca semn de seriozitate pentru a spera ca, in toamna, galbenul se va transforma in verde.
Asa ca, astept cu oarecare emotie si cu optimism prudent (deoarece nu uit in ce tara traiesc) câteva dovezi de seriozitate si de la Palatul Victoria, si de la Palatul Cotroceni. Dar si de la politicienii care isi fac „jocurile“ intre cele doua palate.
