Cum ne schimbă Dumnezeu creierul
de Andrew Newberg, Mark Robert Waldman, Editura Curtea Veche, 2009
În colecţia „Ştiinţă şi religie“ a Editurii Curtea Veche, coordonată de Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi, au apărut până în prezent câteva cărţi care au darul de a suplini o absenţă pe piaţa editorială din România: dialogul transdisciplinar între ştiinţă, religie, artă şi societate. Dintre cele mai incitante titluri amintim: „Diversitatea experienţei ştiinţifice“ (Carl Sagan), „Dumnezeu într-o lume evoluţionistă“ (Niels Henrik Gregersen), „Limbajul lui Dumnezeu“ (Francis S. Collins), „După moartea lui Dumnezeu“ (John D. Caputo/Gianni Vattimo).
Newberg şi Waldman sunt doi prestigioşi neurologi americani, dedicaţi cercetărilor în domeniu, adepţi ai unui set de valori ştiinţifice prin care se postulează că fiecare parte a creierului nostru construieşte o percepţie diferită a lui Dumnezeu. Totodată, ei afirmă în cadrul cercetărilor întreprinse sub egida Centrului pentru Spiritualitate şi Minte al Universităţii Pennsylvania că fiecare creier uman îşi adună percepţiile despre Dumnezeu de o manieră proprie, dând astfel lui Dumnezeu calităţi diferite de semnificaţie şi valoare. Aceste diferenţieri atestă vocaţia unicităţii creierului uman, în special în ceea ce priveşte practicile religioase şi spirituale, dar şi capacitatea sporită a acestuia de a fiinţa cu succes în cazul contemplării celor divine.
Nu este lipsit de interes să observăm că încă din vechime aceste tipuri de practici contemplative schimbau permanent structura acelor părţi ale creierului care ne controlau stările de spirit şi aduceau, în general, o stare de împăcare şi de toleranţă faţă de lumea din jur. Viaţa începe cu o înclinare apăsată spre egoism, dar adevărata natură a persoanei noastre este dată de blândeţe şi toleranţă. Scopul superior al credinţei tocmai acesta este, aşa cum a fost „postulat“ de Iisus Cristos în Evanghelii: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“.
Cartea celor doi savanţi este deosebit de interesantă şi se adresează unui public confruntat cu problema credinţei în această epocă relativistă, fie că o parte a lui crede nestrămutat într-o întocmire divină a lumii, fie că respinge teoria creaţionistă şi este adepta celei evoluţioniste.
Volumul este structurat în zece capitole (câteva exemple care vor incita un eventual cititor: „Ce face Dumnezeu creierului tău?“, „Cum se simte Dumnezeu?, „Cum arată Dumnezeu“?, „Are Dumnezeu inimă?“, „Ce se întâmplă când se înfurie Dumnezeu?“, în care pot fi înţelese şi apreciate practicile şi experienţele spirituale, dar şi gradul de toleranţă al creierului nostru faţă de acestea, precum şi faţă de alte tipuri de credinţă. Unul dintre clişeele fundamentaliste ale umanităţii este cel legat de „unicitatea“ şi superioritatea Dumnezeului anumitor credinţe: or, tocmai aşa ceva a dus la războaie şi conflagraţii dintre cele mai sângeroase.
„Cum ne schimbă Dumnezeu creierul“ este o incursiune pasionantă în misterioasa lume a creierului nostru confruntat cu explorarea infinită a propriei noastre spiritualităţii, dar şi a religiei ca atare. Autorii ne conving de faptul că duşmanul cel mai mare al nostru este furia, de orice fel. Pur şi simplu, aceasta întrerupe funcţia lobilor frontali, se pierde abilitatea de a fi raţional, iar reintrarea în normal se face dificil şi cu pierderi importante. Credinţa în Dumnezeu şi nevoia de toleranţă sunt funcţiuni care aduc un spor de sănătate propriului nostru creier, ajută la menţinerea lui şi sporesc partea bună din noi. Rău există întotdeauna, destul.
