Teatrul Iosefinei Stoia avea săli arhipline la spectacole de referinţă ale Naţionalul craiovean, iar spectatorii râdeau copios, plângeau cu emoţie sau aplaudau frenetic.
Am întâlnit-o pe actriţa Naţionalului craiovean, Iosefina Stoia, departe de scena care i-a adus atâta bucurie. Am regăsit-o însă la fel de volubilă, cu zâmbetul pe buze, aşa cum o ştiu toţi cei care au aplaudat-o cu foc la reprezentaţiile în care interpreta cu tot sufletul rolurile sale. Şi am început să-i ascultăm povestea vieţii petrecute pe sfânta scândură a teatrului.
„Am avut o viaţă teribil de fericită. Am făcut timp de 60 de ani, ca să nu mai pun la socoteală anii de amatorism, meseria care mi-a plăcut. Mi-am iubit aşa de mult profesia încât mă întreb de ce Dumnezeu a dat cel mult 100 de ani de viaţă unui individ, şi nu 200. Am făcut-o cu foarte multă dragoste. Mi se pare că am fost un om fericit. Am încercat să trăiesc fiecare personaj, să mi-l însuşesc, să fiu personajul respectiv. Datorită acestei concepţii, am fost foarte mulţumită şi fericită în tot ceea ce am făcut. Îmi aduc aminte că am primit la un spectacol foarte multe flori, încât a trebuit să cer de la recuzita teatrului nu două-trei vaze, ci găleţi, că nu aveam unde să le pun. Şi a intrat un spectator în cabina mea să mă felicite, a dat cu ochii de florile acelea nenumărate şi a zis: «Doamne, atâtea flori nu am văzut decât la morţi». Mi-a plăcut comparaţia. L-am şi sărutat“, râde cu poftă actriţa.
Cu mască şi fără mască
Viaţa sa ca actriţă s-a consumat frumos. Sufletul i s-a încărcat de bucurie după fiecare reprezentaţie, pentru că a reuşit mereu să facă oamenii din sală să râdă, să plângă, să se bucure alături de ea sau să trăiască intens fiecare moment. „Îmi place să văd omul zâmbind, râzând. Ba am reuşit să fac să şi plângă nişte spectatori. După un spectacol, «Fluturi, fluturi», pe care l-am jucat de aproape 150 de ori cu foarte multă plăcere, a deschis uşa, fără să bată, un bărbat la vreo 50 de ani. Mi-a zis: «Am venit să vă felicit. Dar sunt foarte revoltat: jucaţi anormal! Soţia mea, care mă cunoaşte de peste 25 de ani, nu m-a văzut lăcrimând şi uitaţi-vă în ce hal am ajuns să lăcrimez la spectacol, când eu am venit să văd o actriţă de comedie. Toată lumea spunea că, dacă jucaţi dumneavoastră, se va râde. Am râs ce am râs, dar la urmă mi-aţi stors lacrimile. Mi se pare anormal». Mi-a plăcut. Să ajungi la sufletul spectatorului e mare lucru, o mare realizare, care îţi aduce o imensă satisfacţie“, a mărturisit actriţa.
A reuşit de fiecare dată să cucerească, să interpreteze cu atâta convingere un rol încât cu greu ai putea-o uita pe Iosefina Stoia odată ce ai văzut-o în lumina reflectoarelor.
„Am fost într-un turneu la mare cu teatrul, cu «Preşul» de Ion Băieşu, şi am intrat într-un magazin să caut aţe, ace, că era criză când de una, când de alta. Îmi trebuiau pentru o rochie. M-am priceput să cos la maşină. Am făcut nenumărate rochii de mireasă. Mi-a plăcut. O doamnă cu o fetiţă era şi ea în magazin. Fetiţa m-a văzut şi a zis: «Mama, uite-o pe tanti aia pe care am văzut-o la teatru aseară şi care făcea curăţenie printre artişti». Eu jucam femeia de serviciu de la bloc. Aveam permanent o mătură în mână şi făceam curăţenie. Mama fetiţei i-a pus mâna pe gură şi i-a spus: «Nu mai vorbi prostii!». «Păi, mamă, tu nu ai văzut-o că făcea curăţenie între artişti?», i-a replicat fetiţa. Am intervenind spunând: «Lăsaţi, doamnă, că este un compliment măgulitor. Eu pentru ea n-am fost artistă, am fost femeia de serviciu de la bloc». Aşa un compliment rar auzi de la un copil. Mi-a umplut inima de bucurie“, povesteşte actriţa, care încă o dată convinsese, se confundase cu rolul.
Amintirile din lumea teatrului de altădată, în care „repertoriul era potrivit pentru săli arhipline, căci se stătea pe scări deseori, la fel cum odată câţiva tineri au urcat la propriu pe scenă, căci nu mai găsiseră alt loc disponibil“, reînvie astăzi graţie poveştilor de viaţă ale Iosefinei Stoia.
„Am avut în casă o femeie care mă ajută la curăţenie, o ţigancă, foarte cinstită. M-am hotărât s-o chem la «Preşul», pe care l-am jucat cred de 200 de ori. Am făcut rost de bilete pentru primul rând şi i-am spus: «Uite, dă biletele neamurilor tale şi spune-le să vină diseară la spectacol». Şi au venit. Una dintre rude a venit cu un sugar. Ea a venit la cabină şi m-a înştiinţat de acest lucru. I-am zis: «Nu se poate, dacă plânge?». Mi-a alungat grijile spunându-mi că o să-i bage sânul în gură să sugă. I-am răspuns: «Bine, dar să nu spuneţi că de la mine aveţi bilete».
La momentul aplauzelor, se întorceau spre sală, cu spatele la scenă. Atitudinea lor spunea: «Aceasta este actriţa noastră. Ea ne-a invitat. Vedeţi, e prietena noastră». M-au impresionat.
La «Preşul», sălile se umpleau la refuz. Veneau cu plăcere cei mai simpli oameni, dar şi medici, şi profesori universitari. Se bucurau toţi de acelaşi lucru.
Mai făceam şi turnee la ţară. Ne aşteptau la gară cu trăsuri, cu pături, parcă era nuntă şi nu spectacol. Am jucat, când eram la Reşiţa, «Soacra cu trei nurori». Jucam cu buna mea prietenă Ileana Stana Ionescu. Lumea a râs. Şi, la un moment dat, s-a ridică unul şi a zis: «Cetăţeni! Să nu vă mai prind că râdeţi de munca tovarăşilor actori’» Pe noi ne-a bufnit un râs ce n-ai pomenit. Cred că era primarul“.
Aceasta era lumea teatrului Iosefinei Stoia. Acum, când diabetul o împiedică să mai urce pe scenă, marea actriţă, care se vede, în glumă, drept o „ramolită dulcică, deoarece am sângele dulce“, are un singur regret: „Mi-am dorit să-mi dau sufletul pe scenă, dar acum o să mi-l dau acasă. Îmi pare rău că sunt stăpânită de aceste ameţeli, ca urmare a comei diabetice“.
Îi rămân amintirile frumoase, pe care le învie de fiecare dată când are ocazia, pentru a mai simţi căldura publicului şi mirosul inconfundabil al scenei.
