El era antrenor. Ea juca handbal. Erau tineri, la început de drum. Nu le-a trebuit mult timp să se cunune. Un an mai târziu, se năştea primul copil. Au urmat alţi trei. Când au crescut, le-au călcat pe urme. Acum, sunt şase. Familia Burcea. Ar putea la fel de bine să-şi spună Familia Handbal.
Se-mpart între Franţa, Grecia, Insulele Feroe şi România, ca o împlinire a unui vis de demult. „Atât aş fi vrut să văd lumea, dar n-am avut când. Abia când au crescut cei mici şi au terminat şcoala, am început să ieşim. Înainte n-aveam timp. Unde să te duci cu patru copii? Acum, mai ales când suntem plecaţi, nu e seară să nu ieşim“, povesteşte Liliana Burcea. O femeie cu părul de un amestec de blond şi argintiu, prins la spate, care-i descoperă faţa bronzată, cu un ten cald. Felul în care se mişcă şi arată nu lasă nici o urmă de îndoială: sportul n-a fost o materie facultativă de viaţă. Ne-am întâlnit pe Unirii, la o cafea, într-una dintre etapele „româneşti“, când Liliana şi George Burcea sunt în ţară. Cu câteva zile înainte, după ani buni, se reunise întreaga familie. S-au împrăştiat însă iar, fiecare chemat de un contract, o casă, o datorie.
Amintirile
Liliana avea 23 de ani când s-a căsătorit. Pe-atunci era jucătoare de handbal, iar el, după ce terminase facultatea, se-ntorsese la Craiova, unde avea părinţii. Într-o zi, antrenorul echipei a plecat la Bucureşti. Trebuia să se opereze şi, în absenţa sa, fetele urma să fie antrenate de George Burcea. „Nu ne-a trebuit mult… repede s-a făcut lipeala“, râde fosta jucătoare de handbal. Se-ntoarce mereu în scaun să-şi supravegheze nepoţica, fata singurului copil care a rămas în România, Roberta. Pentru ei, a renunţat la sport. „Am stat acasă cel puţin 15 ani să-i cresc. Singură, fără ajutor. Dar ne-am descurcat foarte bine. Nu mă plâng de nimic!“, adaugă repede, de teamă să nu-i fie răstălmăcite vorbele. Amintirile curg de-a valma: verile de pe litoral, frumuseţea şi farmecul de-atunci al staţiunilor, săptămânile de cantonament când plecau împreună, apoi plajele şi terasele din Grecia, Costineştiul, „staţiunea de suflet“ şi vremea când studenţii ştiau să se distreze, serile cu Amza Pellea, Ion Parhon, cu Sanda Toma şi Constantin Rauţchi, momentele petrecute cu Levis şi Keoma, ciobănescul german şi Schnauzer-ul despre care Liliana spune cu tristeţe că „aşa prieteni şi oameni care să ne iubească n-am avut!“.
Cei patru
„Să trăieşti, să faci patru copii!“, îi urează o vânzătoare de ziare care trece printre mese. „Chiar atâţia avem. Ne-ai nimerit“, îi răspunde serios George Burcea. Roberta, fata cea mare, este singura care a rămas în Craiova, ca asistent universitar. În '92, Patricia a plecat în Grecia, cu un contract. Vreme de 20 de ani a jucat handbal, în Drama şi Salonic. „Patricia mea a muncit mult pentru tot. Acum a terminat Kinetoterapia şi vrea să se ocupe de un cabinet“, povesteşte cu mândrie mama. Îi sunt dragi toţi şi nimic n-o bucură mai mult decât familia. În Grecia, în aceeaşi curte cu cea de-a doua fată, au şi ei casă. Anul însă şi-l împart între patru destinaţii, în funcţie de copii. Bogdan, singurul care se tot gândeşte să se întoarcă în ţară, este de şapte ani antrenor în Insulele Feroe. Lui Bozo, în schimb – adică Dragoş – nici nu-i trece prin gând să revină. Îi place Franţa, unde este antrenor de anul trecut şi kinetoterapeut.
Accidentul
Ieşeau rar. Din când în când îşi vizitau prietenii, însă cei mici nu le lăsau prea multe opţiuni. Erau patru copii de vârste diferite, fiecare cu nevoile lui, cu toanele lui. „Când au crescut, lucrurile s-au schimbat. Când stăm în Grecia, spre exemplu, nu există seară în care să nu mergem la o terasă sau măcar să ne plimbăm. Ieşim după 10.00, pentru că e cald“, spune mulţumită Liliana. Niciodată n-au renunţat însă la sport: merge pe bicicletă sau pe jos, aleargă. „Asta m-a ajutat enorm atunci, în '99, la accident. Veneam de la Bucureşti, fusesem la minister. Nici acum nu ştiu cum s-a întâmplat. Norocul nostru că am avut centurile, altfel probabil am fi zburat prin geam. Am avut dublă fractură de maleolă“, îşi aminteşte Liliana. La Craiova, medicii nu i-au dat prea multe variante: ori cărucior, ori cadru. Au mers la Bucureşti şi, după intervenţia chirurgicală, vreme de o lună a făcut tratament de recuperare cu un student moldovean. „De la cadru am ajuns să alerg kilometri întregi, să merg pe bicicletă. Cred că am fost cu un pas aici, cu unul dincolo, dar Dumnezeu m-a tras aici“.
Munca
N-au stat decât doi ani despărţiţi. Între 1990-1992, când George a fost antrenor în Grecia. Înainte să plece, câştigase cu echipa Universităţii şi Cupa, şi Campionatul. „Pe teren uitai de orice. Însă, oamenii de-atunci erau altfel, aveau un comportament mai elegant. Iar un antrenor avea mult mai multă stabilitate“, comentează George Burcea. „Altfel se comportau sportivii. Să faci sport nu-nseamnă doar să ai un interes, ci să-ţi mai şi placă, să mai şi vrei“, adaugă soţia. Pentru că, dacă nu-ţi place, nu te poţi lăsa condus. „Sport înseamnă să faci efort, să urmăreşti un scop. Înţelegi şi respecţi ierarhia. Un jucător nu-şi pune un semn de-ntrebare asupra antrenorului. Iar conducătorul de club n-ascultă ce-i spune jucătorul. La noi, acum, nimeni nu mai are şef. Ne pricepem la orice. Dacă întrebi pe unul cu patru clase «Domn’e, poţi să conduci Banca României?», e sigur că poate face treabă mai bună decât oricine altcineva“, spune George.
Înţelegere
Nu pot să nu observe că, în alte părţi, lumea gândeşte şi se poartă altfel. Că în Franţa au văzut mămici cu doi copii pe bicicletă, făcându-şi minutele de plimbare. Sau că oameni de 80 de ani conduc maşini şi aleargă prin parcuri. „La noi vor înţelege cât de bună e mişcarea când vor înţelege ce scumpă este sănătatea. Câţi profesori de educaţie fizică aleargă? Nu, nu vedeţi, pentru că nu se gândesc la asta ca să dea exemplu. Francezii, de pildă, nu sunt aşa. Trăiesc din plin, de la cel mic la cel mai mare. Ca şi grecii. Nu le pasă de ziua de mâine. Când se duc să se distreze, parcă ar fi ultima zi din viaţa lor, n-ar mai prinde alta“, povestesc. Nici nu e nevoie să se uite unul la altul. Ştie fiecare ce gândeşte celălalt. Se cunosc dintotdeauna.
Dragoste şi respect. Dacă nu sunt cele două, nu poţi rezista într-o relaţie. Au trecut 43 de ani de când Liliana şi George s-au căsătorit. „Şi-acum mergem tot de mână pe stradă. Puţină lume înţelege asta. Că ne iubim mai mult şi că familia este lucrul cel mai important“.
