Sunt locuri pline de istorie. Sunt edificii care ar spune trecătorului: „Opreşte-te şi reculege-te. Pe aceste locuri s-a aflat un palat de înaltă strălucire şi mândrie naţională“, asemenea Palatului Elise G. Alexandrescu de pe Calea Unirii, dacă flăcările nu l-ar fi răpit dintre podoabele oraşului. Rămân însă să spună povestea despre această minunăţie rândurile scrise în pagini de carte, astfel dezvăluindu-ni-se istoria Casei Lecca (Brăiloiu) sau a Caselor Beron (Veron).
Un palat în stil arhitectural german, dar cu multe elemente versaillene se înălţa cu multe decenii în urmă pe Uliţa Mare a Băniei. „Farul Craiovei“, cum era numit datorită luminilor pe care le răspândea, era loc al balurilor de binefacere, evenimente mai importante decât „întrunirile high-life“. Edificiul concura în vremea sa de glorie cu palatele şi casele Mihail Vorvoreanu, Drugă, Romanescu, Vrăbiescu, Bibescu, Săvoiu, Popp, Plessia.
Minunatul edificiu al Craiovei a fost ridicat sub veghea şi „înclinarea către frumos a luminatei proprietare temeinic instruită şi cu priviri scrutătoare în marea trezorerie a arhitecturii şi artei apusene, Elise G. Alexandrescu“, după cum frumos nota Alexandru Firescu. În sălile Palatului Elise aveau loc „audiţii încântătoare“, cum le numea într-o însemnare Constantin Argetoianu, în vreme ce Maria Georgescu Bălăceanu povestea cum în acest palat cu 36 de încăperi, turnuri şi turnuleţe, Elise G. Alexandrescu primea adesea şcolari premianţi de la orfelinatele şi şcolile primare, iar la concertele săptămânale erau invitaţi elevii de la „Carol I“, „Ştefan Velovan“ şi Arte şi Meserii cu aptitudini artistice deosebite.
Minunatul edificiu are însă o poveste cu final trist: „Palatul de pe Calea Unirii a servit până în 1944 ca lăcaş al Cercului Militar teritorial, când flăcările l-au răpit dintre podoabele oraşului şi l-a înscris, nepieritor, cu atât mai mult, în istoria marilor pierderi româneşti“, nota cu vădită tristeţe Alexandru Firescu.
Locuri care se încăpăţânează să existe
Unele edificii vechi dispar, căci soarta şi mâna sau mintea omului le împing spre pieire. Se întâmplă însă, din fericire, ca alte clădiri să poată să-şi mai spună, chiar dacă abia „respirând“, istoria.
Călătorul pe strada Constantin Lecca poate auzi povestea casei pictorului, profesorului de desen, primului tipograf şi editor din Oltenia, Constantin Lecca. Istoria ei începe în 1841, când a fost ridicată pe locul cumpărat de la paharnicul Grigorie Otetelişanu. Lecca venea la Craiova, ca profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Centrală, în 1833, iar în 1837 cerea permisiunea să facă o tipografie şi să scoată o revistă. Îi sunt îngăduite dorinţele, aşa că va deschide tiparniţa în casa Lecca, iar revista săptămânală Mozaicul, pe care pictorul visa să o tipărească, a apărut vreme de un an.
În imobilul de pe strada care acum îi poartă numele, Constantin Lecca va picta portretul colegului său de cancelarie Grigore Pleşoianu. Între pereţii acestei case, monument istoric, se vor creiona şi portrete ale unor personalităţi oltene: Dumitru Aman, tatăl pictorului, Petrache Poenaru, Constantin Lazzaro, paharnicul Obedeanu, Ion şi Eufrosina Lecca, Maria Bibescu.
Alt loc care are multe de povestit este cel al caselor Beron (Veron). În strada Liceului nr. 1, cărturarul medic Petrar Beron cumpăra cu multă vreme în urmă casele şi grădina doctorului Ferrari, amenajându-le, adăugând construcţia nouă şi dându-le variate destinaţii: casă de locuit, hotel, curte de han, baie publică, loc de promenadă. Clădirea centrală există şi astăzi, fiind ocupată de clasele gimnaziale ale Colegiului Naţional „Carol I“. În trecut, ele au mai avut şi alte destinaţii cu folos public: pension francez de elevi (1842-1848), spital cu 80 de paturi (după 1852), şcoală normală de fete, local de poştă.
De asemenea, caselor lui Beron le-au trecut pragul Otetelişenii, Gheorghe Chiţu, şi tot aici a creat vreme îndelungată artistul plastic Nicolai Pavlovici.
Locuri frumoase, pline de istorie, îşi spun povestea astăzi graţie unor peniţe iscusite care nu vor să le dea uitării.
