Moda turlelor, la apus

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Din orgoliu şi mândrie, îşi construiesc, dacă-i ţin galbenii, case uriaşe, cu încăperi al căror număr nu-l mai ştiu nici ei şi-n care intră mai mult musafirii. Odinioară, tradiţia lor spunea că turnuleţele cocoţate-n vârf arată bogăţia şi bunăstarea familiei. Cu cât se aşază mai multe unele peste altele, cu atât mai înstăriţi sunt proprietarii. Acum, moda închide gura obiceiurilor moştenite şi turnurile acoperite cu foi de aluminiu cad în dizgraţie. Totuşi, opulenţa expusă dă încă măsura averii.

Le recunoaştem cu toţii, fie că le găsim în cartiere mărginaşe, fie că sunt în localităţi distincte. Aşezate ca nişte răzători în moţul caselor cu câteva niveluri, turnuleţele din tablă sau aluminiu lucesc de la câteva sute de metri. Patru, şase, şapte - cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru starea materială a proprietarilor. De la o vreme, însă, moda „pagodelor“ ţigăneşti a început să se schimbe. Actualul „trend“ păstrează încă admiraţia pentru proporţiile uriaşe, dezvoltând însă pasiunea pentru livinguri imense, dar retezând avântul acoperişurilor ţuguiate. Şi răpirile din serai, caii pe cărări înverzite, tigrii şi zebrele sunt pe cale de dispariţie. „Acum nu mai facem cu turnuri. Aşa se lucra cu zece ani în urmă, construiau părinţii. Noi, aici, avem şase turle. Nici pereţii nu-i mai pictăm. Ăştia aşa au rămas“, spune Dădiţa, arătând spre casa din spate, undeva lângă o intersecţie din comuna doljeană Coşoveni. În stânga, aproape de intrarea pe poartă, altă clădire, ce pare a avea doar o cameră. „E bucătăria. Am făcut-o separat de casă“, explică stăpâna moşiei. Deşi spaţioasă, căci casa e ridicată pe două niveluri, doar două camere sunt locuite. „Nu stăm în toate, că n-avem de ce. Iarna le-ncălzim doar pe-astea“, continuă femeia de care stau agăţaţi doi puradei. După colţ, câteva clădiri mai departe, cineva meştereşte la un gard. Nu vrea însă cu nici un chip să povestească de ce-a ales să-şi vopsească zidurile exterioare cu pajişti, palmieri sau animale. „Să nu vă supăraţi, dar nu vrem noi să spunem“, repetă încăpăţânat bărbatul.

 

Toaleta - în curte, să fie curat

 

În Craiova, pe bulevardul Ştirbei Vodă, dincolo de Ciupercă, de-o parte şi de alta a străzii se ridică îndrăzneţe construcţii falnice, marcate de gusturile şi imaginaţia proprietarilor. Desenele de pe ziduri, cu motive împrumutate din basmele orientale, au fost înlocuite de vopseaua uniformă: galben, portocaliu, verde praz, bleu. Unele sunt albe, liniştite. Toate au dimensiuni generoase. Altele păstrează încă, în faţa uşii, din lemn sau termopan, câte o perdea. În spatele unui gard din fier, două construcţii, una lângă alta, cu faţade şi acoperişuri diferite, aparţin aceluiaşi proprietar. Lângă, se înalţă cu balcoane ondulate, scări spiralate şi coloane dungate, Casa Filozof. „Am ridicat-o din orgoliu şi mândrie. Oamenii şi-au făcut case mari şi nu puteam fi mai prejos. Nu ştiu câte camere sunt în total, dar noi - soţia, băiatul meu, nora şi doi nepoţei - stăm la parter. Acolo am trei încăperi, un living de 130 de metri pătraţi şi o baie“, spune chiar... Filosof. Numele nu-i vine nici de la pildele pe care le dă semenilor, nici nu e o poreclă dată de prieteni. „Aşa mi-a spus tata. Îi plăcea ... sofia. Zicea să fie şi în familia Boboacă cineva cu carte. Şi fratelui meu i se spune Xenofon“. În spatele casei, Filosof supraveghează împreună cu unul dintre nepoţi lucrările de canalizare. Undeva, în curte, se află o toaletă pentru bărbaţi şi femei: „Pe asta o folosesc mai mult invitaţii, atunci când facem petreceri. Şi oricum, la noi se obişnuia ca, atunci când mergea un bărbat la baie, să nu mai fie altul în apropiere. Cu atât mai puţin dacă era vorba de o femeie. Aşa era tradiţia“. Casa care atrage privirile trecătorilor prin inscripţia montată la etaj n-are însă turle. „Alea se fac la palate, la castele. Noi n-avem sânge albastru. N-am avut nimic. Mie mi-a lăsat tata o găleată cu galbeni, că eu sunt cel mai mare dintre fraţi. Şi eu, la rândul meu, construiesc pentru nepoţi. Poate ei n-or să aibă posibilităţi“, povesteşte bărbatul de 61 de ani.

 

Marca statutului social

 

Cele două construcţii de lângă „Casa Filozof“ aparţin surorii bărbatului. Mai aproape de Ciupercă, alţi doi fraţi sunt în plin şantier. Sunt mai mari viitoarele locuinţe, dar între ei pare că nu există invidie: „Din contră, ne mândrim. Suntem aceeaşi familie“. Lângă spălătoria auto, într-un halat albastru, urcat pe schele, Gheorghe Boboacă montează o ţeavă. I se spune... Xenofon. „Ca elevului şi admiratorului lui Socrate“, spune bărbatul râzând. Tot dorinţa tatălui, despre care amândoi fiii vorbesc cu respect: „Păi, a fost exagerat cu noi, dar a fost cel mai bun tată, că ne-a obligat să învăţăm carte. Acum, tinerii nu se mai duc la şcoală şi asta nu e bine. Dorm până la prânz şi se distrează. Eu am şase copii şi 11 nepoţi. Pentru ei fac casa aşa mare. Şi muncesc la ea, că doar am fost maistru mecanic, am făcut şi eu o postliceală. Am mâini şi picioare, n-o să stau degeaba. Casa o ridic fără turle, că nu suntem lăieţi. Ei sunt ţigani nemţi, nemţoi li se zice. Noi suntem aici din moşi-strămoşi, nu suntem nomazi. Sunt şi casele astea făcute pe straturi sociale“. Construcţia, din cărămidă, pare uriaşă. La parter, viitorul imobil o să aibă trei camere şi living, iar sus, şase încăperi. Numai livingul o să fie de vreo 200 de metri pătraţi.

 

Expresia stradală lipseşte

 

Înalte, întinse de sute de metri pătraţi, casele ţigăneşti nu se mai construiesc cu turle, dar tot distincte rămân.

Un cort în curte, o culoare turbată pe ziduri, un stâlp din stradă vopsit în aceeaşi nuanţă ca şi locuinţa, o perdea exterioară la uşa de la intrare, un covor întins pe trepte sau o frânghie cu haine înşirate la soare, fiecare constituie un element social şi de identitate.

Dumitru Cernătescu, fostul arhitect-şef al judeţului, descrie modelul un pic amuzat: „E un stil distinct, normal, dar n-a intrat în istoria arhitecturii până acum. Pot să facă tot ce vor, să-şi construiască orice, dar expresia stradală e şi pentru localitate, şi pentru primărie, nu doar pentru ei. Să pună ce vor, dar, per ansamblu, imaginea n-ar trebui să contravină imaginii oraşului. Dinu Patriciu spunea, la un moment dat, că sunt foarte interesante casele ţigăneşti, ca stil... Oricum, la mine n-a apelat niciodată nimeni pentru proiecte. Iar dacă apelau, n-aş fi acceptat nici unul, pentru că ştiu ce vor şi asta nu mi se potriveşte defel“.