Orice om sănătos nu poate simți, în fața avalanșei de știri și opinii docte despre cumplita tragedie care a lovit patru familii, atenție, patru nu una singură, altceva decât compasiune. O tristețe nesfârșită în fața răcelii de metal din ochii sticloși ai corbilor din presă. Compasiune față de cele trei familii care și-au pierdut soți, bunici, prieteni dragi, niște suflete. Compasiune față de familia acestui nefericit, tată a doi copii, aflați cu toții la un pas de nenorocire.
Veți spune, poate: compasiunea n-are ce căuta la ziariști aflați în exercițiul funcțiunii. Nu aveți dreptate. Compasiunea, acest sentiment foarte uman care ne separă, între altele, de fiare, ar trebui să ne oblige la abordări decente. Când țâșnește spontan, pune în așteptare orice alt resentiment, amână puțin dezlănțuirea animalului din noi. A nu se confunda compasiunea cu iertarea repezită, compasiunea cu mila vulgară sau compasiunea cu indulgența senilă.
Compasiunea e o stare de perplexitate dureroasă, un împrumut temporar al suferinței celorlalți. Compasiunea selectivă sau indusă se manifestă mai urât decât indiferența crasă. Poți accepta ignorarea suferinței, ca mijloc de igienă sufletească. Insuportabilă este bișnița cu sentimente, traficul ordinar cu durere, nefericire și deznădejde, ațâțarea indignării iraționale, înfierbântarea profitabilă a viscerelor.
Au murit trei oameni într-un accident și asta e cumplit. Trei familii vizitate de moarte plus a patra la un pas de ea, marcată pe viață de mustrări și alte spaime neștiute de noi ceilalți. Exploatarea acestei tragedii la TV în scopuri pur comerciale se produce într-un mod înspăimântător de brutal și cinic. Are ceva inuman, profund indecent și josnic, cu toată străduința hoitarilor de a părea afectați sau intransigenți.
De ce să chemi zgrip-țuroaice afectate să latre zgomotos cu alt scop decât speranța bolnăvicioasă că punctul de rating va urca vertiginos? De ce să inviți nebuni misticoizi să-și exhibe nedisimulata satisfacție că „Dumnezeu veghează“? De ce să propagi în spațiul public icnete din ficați, mici răzbunări meschine, fiere vărsată de suflete uscate? De ce să faci paradă de indiferența ta față de semenii tăi? De ce vă grăbiți, voi, să-l victimizați sau să-l condamnați pe cel despre care nu știți, de fapt, mare lucru?
Prea mulți hoitari se adapă din apa de mort a televiziunilor. Nici un interes public nu justifică atâta curiozitate morbidă, nici o boală psihică nu poate explica plăcerea macabră de a scurma printre cadavre.
Atenție: orice poate fi pus în discuție în cazul Huidu. Orice justifică un interes public major. Putem discuta despre vidul legislativ care permite cuiva care a suferit un accident grav la schi să-și păstreze dreptul de a șofa. Ne putem întreba de ce medicul n-a solicitat interdicția de a conduce vehicule pe drumuri publice unui pacient aflat până acum câteva luni în plin proces de recuperare. Putem trage alarma că nesăbuința șoferilor care pun în pericol viața unor familii întregi face ravagii pe șosele. Putem pune în discuție siguranța pe șoselele României etc.
Dar o putem face rațional și calm, cu multă reținere și prudență. Pensionați răcnetul furios și atotștiutor!
Alocați spații decente, alungați bocitoarele, nebunii și țopârlanii din acest peisaj îndoliat! Renunțați la tonul senzaționalist și detaliul intim, lăsați ceva mai mult spațiu instituțiilor chemate să facă lumină în acest caz tenebros.
Absența compasiunii în fața unei tragedii atât de mari ne tranformă în monștri. La fel cum monstruos arată compasiunea de paradă, în spatele căreia se lăfăie o uriașă nepăsare sau, cel mult, obsesia ratingului sau opusul ei, verdictul încrâncenat.
Compasiunea nu ne face nici slabi, nu ne va întuneca judecata, nu ne va opri să căutăm adevărul. Doar îndurerați de durerea celorlalți aflăm cât de puternici suntem, cât de limpede ne va fi judecata și cât de greu găsești, vorbind despre moartea sau durerea semenilor tăi, tonul potrivit.
Hotnews.ro
