Sosit acasă, la Craiova, antrenorul Dan Podeanu (foto), care a condus echipa feminină de spadă a României spre titlul de campioană olimpică la Rio, a vorbit pentru GdS despre drumul fetelor spre aur şi despre parcursul acestei generaţii de excepţie, pe care o pregăteşte de aproape două decenii şi care a câştigat tot ce se putea câştiga.
GdS: După antrenamente, cantonamente, concursuri, emoţii şi mii de kilometri parcurşi aţi ajuns, în sfârşit, acasă, lângă cei dragi. Cum este?
Dan Podeanu: Ca să rezum într-o propoziţie, spun că acasă este cel mai bine.
GdS: Din 11 august, de când echipa alcătuită din Ana Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop şi Loredana Dinu aducea singura medalie de aur pentru România la Rio, a trecut ceva vreme. Cum vedeţi acum această performanţă?
D.P.: S-au scurs multe zile, sunt mai relaxat, putem vorbi lucid. Acest grup minunat de fete nu a făcut decât ceea ce era obişnuit să facă, adică să urce pe podium. Problema era că dacă nu urcau la această competiţie, celelalte nu mai contau. În competiţii de Cupă Mondială, Europene şi Mondiale, într-un singur concurs din zece nu prind podiumul. Cam asta le era media, deci nu a fost o surpriză extraordinar de mare că am luat medalie. Surpriză era dacă ne bătea SUA, în primul meci.
Şase titluri europene, două mondiale, unul olimpic
GdS: Este medalia mult visată de această generaţie.
D.P.: E final de carieră şi era exact medalia care ne lipsea. Din 2006, acest grup are şase medalii de aur la Campionatul European, două la Mondiale şi mai rămăsese de cucerit doar această medalie, pe care, într-un final, am obţinut-o. Nu pot să dau cu presupusul dacă acest număr de titluri este mult sau puţin.
GdS: În întrecerea individuală de la Rio, fetele nu au luat medalie, iar mulţi le-au criticat. Unii spuneau că acele concursuri de cupă mondială, unde spadasinele noastre urcau pe podium, erau competiţii neînsemnate.
D.P.: În anul de calificare am fost obligaţi să participăm la toate competiţiile şi să strângem zestrea de puncte necesară pentru a merge la Rio. La un concurs de Cupă Mondială la individual, numărul participantelor este dublu faţă de Jocurile Olimpice. Am fost obligaţi să fim în permanenţă pe podium, pentru a obţine calificarea, iar apoi pentru a beneficia de un culoar mai facil. Diferenţa este că la Jocurile Olimpice este impactul mass-media. Se televizează competiţia, te văd prietenii şi duşmanii şi îşi dau cu presupusul.
„Acuzele la adresa sportivilor, nefondate“
GdS: Apoi a venit şi atacul secretarului general al COSR, Ioan Dobrescu, care a spus că aproape toți sportivii au sosit la Rio fără să fie pregătiți și tratează aceste întreceri în batjocură.
D.P.: Acuzele la adresa sportivilor participanţi mi s-au părut total nefondate. Nu poţi acuza un sportiv sau antrenor că merge la JO total nepregătit. Asta ne este valoarea. Problemele sunt în spate.
GdS: După insuccesul de la invidual, v-a fost greu să le mobilizaţi pe fete pentru întrecerea pe echipe.
D.P.: Din experienţă, pot spune că după un rezultat nereuşit la individual, mereu fetele au făcut treabă bună la echipe, sau invers. Contează mult ziua de competiţie. Faptul că ele au reuşit să se strângă şi să facă o echipă. Scrima este un sport individual şi din când în când faci o echipă.
Cu SUA s-a ajuns la tactica „Dumnezeu cu mila“
GdS: Primul meci, cu SUA, a fost unul de poveste, Ana Maria Popescu reuşind tuşa de aur, care a dus România în semifinale.
D.P.: Putea bate oricine în acel meci. Noi avem trei variante de tactică. Ne ferim să fim prea serioşi şi formali şi le spun altfel celor trei planuri: A – când conducem, B – când suntem conduşi şi C – „Dumnezeu cu mila!“. În ultimul releu, Ana a plecat decent, de la o tuşă în faţă, dar am ajuns la tactica „Dumnezeu cu mila!“. Când este egal, trebuie să te rogi ca adversarul să rateze lovitura, iar al tău să lovească. Am învins noi. A fost un meci de descătuşare.
GdS: Apoi a venit victoria cu Rusia şi calificarea în finala cu China.
D.P.: China era campioana olimpică, iar spre deosebire de SUA şi Rusia, cu ea aveam un scor al întâlnirilor directe net defavorabil. Diferenţa de la victorie la eşec şi invers este o înlănţuire de câteva elemente. Spre exemplu, Simona Gherman, o sportivă extraordinară, nu poate trage cu chinezoaice, mai ales la echipe. Acum s-a întâmplat să-i iasă totul.
GdS: În finală aţi trimis-o la luptă şi pe craioveanca Loredana Dinu.
D.P.: Din patru sportive care mergeau la Rio, am dat o înscriere pentru individual, în care era şi Loredana, iar Pop era pentru echipe. Dar ni s-a spus că pe cine trecem la individual va trage şi la echipe. Aveai voie să faci doar o schimbare pe competiţie. Loredana, dacă nu trăgea, nu primea nici medalie, nimic. A intrat pe o situaţie de echipă foarte bună, şi-a făcut datoria, a câştigat releul ei. A tras când a trebuit şi a făcut exact ce a trebuit.
Ana Maria Popescu şi a ei „lovitură exotică“
GdS: Acea tuşă fabuloasă reuşită de Ana în finalul meciului cu China va rămâne întipărită în memoria multora.
D.P.: Acea tuşă are două denumiri. În final de antrenament, cu anumiţi sportivi se lucrează ceva ieşit din tipar. Se spune: foloseşte lovitura exotică, sau perversă, în termeni populari. Ana o dă când meciul este câştigat, este eliberarea ei, sau când este pierdut, forma ei de a spune „nu am ce face“.
GdS: Vorbeaţi de un moment în care fetelor nu le ieşeau antrenamentele aşa cum trebuie. Ce s-a întâmplat?
D.P.: Am plecat din România foarte bine. În scrimă nu măsori, ca la alte sporturi, valorile cu timp, centimetru, kilogram, dar fetele erau ok toate. Primele cinci-şase zile au fost bine, apoi au dispărut. Nu mă refer la angajament, ci la conţinut. Nu am avut sparring parteneri, au fost obligate să-şi facă parte de asalturi între ele, apoi a fost şi o prea lungă aşteptare a competiţiei, destul de dăunătoare. Era normal să faci acomodarea cu fusul orar, dar faptul că nu am putut să facem pregătirea pe care ne-o doream acolo a contat.
GdS: Pe planşă au fost patru fete, dar pe lângă ele şi dumneavoastră a existat o echipă care a contribuit la această medalie. Cât de important a fost ajutorul lor?
D.P.: După spectacole, în faţă ies actorii. Fac reverenţă, primesc aplauze. La noi, în spate este antrenorul secund George Epurescu, un om muncitor, apoi medicul psiholog, Alina Gherghişan, medicul lotului, olteanca Lorena Nicolosu, armurierul, care este tot oltean, Claudiu Ştefan, fizioterapeutul Mircea Lascăr, care la orice oră din zi şi noapte era obligat să întreţină masa musculară a sportivelor sau să-i redea calitatea. Dacă am uitat pe cineva, îmi cer scuze.
GdS: L-aţi uitat pe fiul dumneavoastră, antrenorul Radu Podeanu, ai cărui elevi le-au fost fetelor sparring parteneri înainte de plecare.
D.P.: Da, era să uit ultima parte a pregătirii, cu lotul U23 şi de juniori, din care au făcut parte sportivi craioveni care ne-au ajutat extraordinar de mult pentru îmbunătăţirea unor tactici de luptă. Este vorba de Ovidiu Pârvuleasa, Mario Persu, Lucian Ciovică, Ionuţ Trandafirescu.
Performanţă doar cu vorbă bună
GdS: Sunteţi de atâţia ani alături de aceste fete, care vă consideră ca şi tatăl lor. Se poate face performanţă fără bici?
D.P.: Eu zic că aceasta este adevărata performanţă. Fetele ştiu foarte bine că se pregătesc pentru ele. Uneori, ai un mic sentiment al depersonalizării. Nu se mai întâmplă cum ai vrea tu, ci cum spune sportivul. Când văd uneori în sală că totul este formal, mai bine le las. De-aia spun că trebuie reîmprospătată în permanenţă dorinţa de joacă a sportivilor maturi.
GdS: Ce urmează?
D.P.: Viaţa unui sportiv nu se termină cu Rio, prima competiţie începe în octombrie, la Tallin. Deocamdată, fiecare îşi va decanta sentimente, amintiri, dorinţa de a continua sau nu, pentru că toate cele patru fete sunt căsătorite, se gândesc şi la copii. O parte o să continue, o parte a spus că nu, eu rămân să mă odihnesc o perioadă. Şi la vârsta mea (64 de ani – n.r.) este destul de greu să îmi iau sacul în spinare şi să plec colo sau colo, departe de familie. Uzura nu este neapărat fizică, ci mentală.
„Sunt dator sportului craiovean“
GdS: Cum vă priveşte lumea, acum, că sunteţi campion olimpic?
D.P.: Ca specialist, sunt mai respectat afară decât în România, dar nu sunt primul şi nici ultimul căruia i se întâmplă asta. Şi apropo de comportamentul faţă de performeri. Când unguroaica Emese Szasz a cucerit titlul olimpic, în ţara sa natală s-au oprit spectacole, emisiuni tv şi radio pentru a se face acest anunţ. Se zbârleşte pielea pe mine când povestesc.
GdS: În scurt timp va începe anul şcolar. Cum credeţi că vă vor primi spadasinii de la Liceul cu Program Sportiv „Petrache Trişcu“ din Craiova, acolo unde sunteţi profesor-antrenor?
D.P.: Chiar nu ştiu, dar ştiu că am o datorie morală faţă de LPS şi CS Universitatea, club cu care avem colaborare. Încerc cât mai mult să ajut. Sunt dator sportului craiovean.
Dan Podeanu despre:
Ediţia de la Rio a JO: Mi s-a părut puţin mai economicos organizată, să nu spun săracă, parcă mai tristă şi din cauza situaţiei internaţionale. Exuberanţa tinerilor parcă era puţin uzată.
Au fost mâncăruri grele, multe sosuri, diversificarea a fost redusă, bazată pe bucătăria sud-americană şi africană. Din Europa, puteai mânca pizza.
Scandalul cu treningurile de proastă calitate: Nu acel echipament te face să fii campion olimpic. Trebuie să fii decent, în rândul lumii. Noi nu ne recunşteam când mergeam la masă, decât dacă erai foarte atent. Am echipamentul de la Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, pe care îl poartă fiul meu şi acum. Nu s-a descusut, nu a ieşit culoarea.
Radu Podeanu, fiul său, antrenor şi arbitru de scrimă: E bun şi antrenor şi arbitru. Eu la vârsta lui abia mă apucam de antrenorat. Merge pe drumul lui, rar vorbim despre scrimă.
