Dupa ce si-a reziliat contractul cu Hassania Agadir (decembrie 2004), fostul component al „Craiovei Maxima“ Aurel Ticleanu a revenit acasa (la Brasov), dar de citeva zile se afla in Oltenia, in trecere pe la mama sa (Sadu) si pe la prieteni (Tirgu Jiu si Craiova). Publicam mai jos un fragment dintr-un interviu cu „Chiose“ (cum a fost poreclit Ticleanu) despre perioada de glorie a Universitatii.
„Am debutat in echipa nationala la Torino“
– Dupa aproape doi ani de la debutul la Universitatea, ai jucat si in prima reprezentativa, in august ’79. Comparat cu Klein, Tudorel Stoica sau Dorinel Munteanu, in nationala ai devenit un fel de copie fidela a lui Radu Nunweiller. Ai jucat in nationala intre anii 1979–1984, avind reusite deosebite…
– Inca din 1977 am inceput sa joc la nationala de tineret. M-am accidentat in 1978 intr-un meci „pe peste“, pe care l-am disputat la Nelu Oblemenco acasa, la Corabia. Am avut surpriza de a fi vizitat special de antrenorul de atunci al nationalei, Pisti Kovacs. Asta a insemnat foarte mult pentru mine. Dupa accidentare, am inceput sa ma antrenez cu echipa mare, bucurindu-ma de aprecierea golgheterului de atunci, Dudu Georgescu, care era impresionat de mobilitatea mea. Am debutat in nationala, neoficial pe „Stadio Comunalle di Torino“, contra marelui Juventus, care-i avea atunci in echipa pe Zoff, Scirea, Cuccureddu, Cabrini, Bettega, Causio, Rossi si altii. Am jucat, la mijloc, cu Augustin si Iordanescu. Am avut din partea antrenorului libertatea de a alege intre a fi mijlocas central sau dreapta si am ales-o pe ultima. Am pierdut cu 3-1 (a marcat Dudu Georgescu – n.r.), insa am facut un joc bun. Imi amintesc ca am avut o ciocnire la mijlocul terenului cu Bettega, dupa care m-am ales cu o rana superficiala, dar vizibila, pe gamba piciorului drept. Toata vara am fost incintat sa le spun celor care ma intrebau „cine mi-a facut rana“ numele lui Bettega… Ceva mai tirziu, am fost foarte dezamagit ca rana se vindeca si nu mai era vizibila, iar eu nu mai puteam vorbi neintrebat de Bettega, Juventus, Italia si echipa nationala! Debutul propriu-zis al meu in echipa nationala a avut loc trei zile mai tirziu, la Varsovia, pe 29 august 1979, contra marii echipe a Poloniei, cu Lato, Boniek s.a. Am pierdut cu 3-0 pe niste mari greseli de aparare, desi in teren jocul a fost mai echilibrat decit o arata scorul. Acest lucru a dat de gindit oficialilor federali (Stefan Kovacs era selectioner – n.r.), care au hotarit ca in meciul urmator, un amical, desfasurat la Kaiserslautern din Germania Federala, sa trimita in locul echipei mari o echipa foarte tinara, cu citiva jucatori de la Universitatea: Boldici, Negrila, Bumbescu, Irimescu, Ticleanu si Cirtu. Am pierdut cu 2-1 in fata Germaniei B, antrenata de Berti Vogts. Eu insa am jucat bine, astfel ca am facut deplasarea cu echipa nationala mare in turneul sud-american, care a urmat in iarna si care mi-a adus in scurt timp pozitia de titular.
Ticleanu a fost curtat de Steaua si Dinamo
– Care ar fi supararile tale ca international A? Doar 44 de selectii, eliminarea nedreapta din meciul România – Italia 0-0, din decembrie 1982, titularizarea lui Dragnea in locul tau la CE ’84…
– 44 de jocuri pot sa para putine astazi, dar pe atunci erau multe. De asemenea, eu proveneam de la o echipa din provincie, iar contracandidatii mei se numeau Dinu sau Dumitru. Poate ca daca as fi ales Steaua in ’81, ’83 si ’85, sau Dinamo in ’84, echipe care m-au dorit pe atunci, alta ar fi fost situatia. Nu-i mai putin adevarat ca datorita faptului ca am intrat pentru Universitatea uneori cu mult inaintea termenului stabilit de catre medici, am ramas cu sechele care m-au scos prematur din fotbalul international. Mie nu mi s-a mai dat sansa sa revin, preferindu-se niste tineri de la acea vreme de care nimeni nu isi mai aminteste acum. Poate ca si venirea mea la Sportul a fost un handicap, echipele studentesti fiind persecutate intr-o vreme cind erau incurajate doar echipele militare de care eu am fugit intotdeauna…
– Ai facut marcaj la nume celebre din fotbalul mondial, cum ar fi Maradona, Giresse, Antognoni… Cum a fost, de exemplu, lupta cu Maradona, sau ce s-a intimplat in lupta cu Gordillo?
– Am avut sansa sa joc impotriva celor mai buni jucatori din acea vreme: Platini, Deyna, Bettega, Dobrin, Cerezo, Breitner, Robson, Gordillo, Maradona, Giresse, Antognoni… Satisfactiile au fost enorme, cu atit mai mult cu cit n-am fost niste simpli sparring-parteneri pentru acesti monstri sacri ai fotbalului mondial, ba chiar am iesit invingatori din majoritatea intilnirilor. Asta ne-a dat o mare mindrie atit noua, cit, mai ales, suporterilor, cistigind si respectul adversarilor nostri. Ti-am mai povestit intr-un interviu episodul cu Maradona… Dupa meciul de la Rosario, din mai 1982, Argentina – România 1-0, toata presa argentiniana m-a elogiat ca fiind singurul jucator de pina atunci care a reusit sa se impuna in fata lui Maradona, cu mijloace corecte! La meciul urmator, de la Vigo, din Spania, cind am jucat impotriva selectionatei strainilor ce activau acolo, starul argentinian a venit la mine si m-a salutat. Aceste gesturi se constituie in mari satisfactii personale cu valoare de trofee. De altfel, cu multi dintre ei, Giresse, Battiston, Briegel si Lacombe, am ramas in bune relatii, iar atunci cind viata ne-a adus iar unul linga altul, ne-am ajutat reciproc, neuitind sa ne tachinam in amintirea frumoaselor vremuri din tinerete…
