„Ma simt foarte rau, sint bolnav, dar vina este a mea!“

Spitalul Clinic nr. 3 „Victor Babes“ de pe Calea Bucuresti il are ca pacient, in salonul 7 (TBC), pe internationalul Universitatii Craiova, Zoltan Crisan. Fotbalistul roman care i-a redus la tacere pe cei 100.000 de spectatori de pe celebrul „Santiago Bernabeu“ prin golul inscris in acel meci de neuitat Spania – Romania 1-1 (aprilie 1975) este acum trist. Intr-o incapere cu patru paturi, intr-un miros si o atmosfera destul de greu de suportat pentru un om sanatos, l-am reintilnit pe fostul mare fotbalist al „Craiovei Maxima“, parasit de prieteni si de colegi, cu unele exceptii. Cu o memorie fabuloasa, Zoli reaminteste toate momentele importante din cariera sa de fotbalist, iar raspunsurile sale sint transante. Dialogul il oboseste, dar ii face placere sa-si aminteasca faptul ca in aceasta primavara se implinesc 20 de ani de la acea istorica performanta a Universitatii, calificarea in semifinala Cupei UEFA, editia 1982/1983.

Rememoram acel „itinerar“ european fast, cind oltenii au eliminat Fiorentina, Shamrock Rovers, Girondins Bordeaux si FC Kaiserslautern, jucind semifinala cu Benfica, portughezii calificindu-se in finala competitiei fara sa-i invinga pe olteni (0-0 la Lisabona, 1-1 la Craiova).- Cum se explica forta „Craiovei Maxima“ in acel sezon din Cupa UEFA, ’82/’83?

– Raspunsul este simplu: Universitatea de atunci n-a fost doar o echipa de jucatori, ci o Familie de fotbalisti adevarati. Scrieti cu F mare! Nu prieteni cu fotbalistii. Noi, cei din acea echipa care a surprins atunci Europa fotbalistica, am jucat impreuna multi ani, cinci-sase. Am devenit o familie unita nu numai in teren, ci, mai ales, in afara lui. Aici este problema. Astazi, jucatorii se urca fiecare in masina si pleaca, unul in stinga, altul in dreapta. Noi? Stiam din vestiar unde mergem sa bem o bere. Stabileam locul numai din semne, unde sa bem o halba de bere, cu guler, asa repede, repede, repede…

– Din pacate, acel moment istoric – semifinala Cupei UEFA – nu s-a repetat in Craiova. Cum comentati?

– Este un subiect amplu si complicat, dar cei din lumea fotbalului il pricep. Referindu-ma strict la actuala perioada a Universitatii, am un punct de vedere. Nu-mi permit sa dau sfaturi patronului, dl Dinel Staicu.

– Totusi…

– Daca as fi un fel de consilier al patronului, atunci i-as spune daca m-ar intreba „Ce-i de facut?“. Ar trebui achizitionata o duzina de jucatori tineri, talentati, din loturile nationale de juniori, tineret si care ar trebui lasati sa joace impreuna citiva ani, trei-patru. Sub bagheta unui antrenor meserias. Lasati-l pe Cirtu, Ionescu sau Popescu – cine o fi antrenor – sa-si faca meseria in timp. Faceti din ei o familie. Nu vindeti jucatorii buni. Dimpotriva, mai cumparati altii valorosi. Atunci, echipa poate cistiga campionatul. Cu metode profesioniste, cu bani investiti in timp, „recolta“ poate fi benefica pentru toti. Si astfel, echipa poate aborda Cupele Europene, cu sanse de a accede in fazele superioare. In conditiile actuale, cind toate valorile se vind imediat, nici o echipa din Romania nu va mai ajunge in lumea buna a fotbalului european.

– De ce ati parasit Universitatea in 1984?

– Simplu, pentru bani. Am plecat la FC Bihor.

– Ce s-a intimplat dupa revolutie? Ati fost in Italia, apoi, la revenire, ati avut o viata dezordonata, care, din pacate, v-a adus pe acest pat de spital.

– Adevarul este, cum sa spun, pe jumatate. Am inceput sa am o viata, intr-adevar, dezordonata, dar dupa anul 1995, atunci cind am divortat de Rodica, sotia (fosta Albulescu). Dar care este si acum linga mine, desi sintem divortati din ’95. Acest divort m-a marcat profund. Timp de doi ani am avut o perioada… intunecata.

– Adica divortul v-a marcat incit v-ati gasit un prieten in „Bachus“?

– Din pacate, acesta-i adevarul. Beam cu prietenii, cu altii. Ce sa va mai spun, viata mea nu mai conta!

– N-ati avut vointa, ce s-a intimplat?

– Regret, am gresit enorm, asta e. De ce mi-a lipsit vointa? Am crezut ca toti oamenii sint ca mine.

– Adica?

– Eu nu pot sa fac rau nimanui. Am crezut ca si altii sint ca mine.

– In aceasta vizita la spital, v-am auzit vorbind la telefon cu doamna Rodica. V-ati recasatorit?

– Nu, dar sintem impreuna, chiar daca, in acte, sintem divortati. Si, culmea, ne intelegem mai bine decit inainte, cind eram casatoriti.

– Care-i diagnosticul bolii dumneavoastra?

– TBC pulmonar bilateral. La inceputul lunii februarie astept insa rezultatele de la Bucuresti, acolo unde s-au trimis un set de analize. Dupa cum vedeti, ma simt foarte rau. Inca nu primesc un tratament adecvat, medicii de aici asteptind de la Bucuresti un raspuns al analizelor mele. Sint un om cu frica lui Dumnezeu, am credinta in Dumnezeu, dar acum am credinta si in doctorii de aici. M-am lasat acum pe miinile lor. De ce am ajuns asa bolnav? 90% este vina mea, n-are sens sa intram acum in amanunte. Acum, iertati-ma, am obosit, nu mai pot continua dialogul. Va mai astept…