„Nu povestea m-a surprins, ci de unde au plecat exagerarile“

– Ce mai faci, Ionut?

– Bine, acum sint la cantonament, iar dupa-amiaza avem antrenament. Precis insa ca va intereseaza altceva, povestea aia cu discoteca.

– Sincer sa fiu, asa-i. Chiar asa, ati fost scosi aproape pe brate, ca sa plagiez un cotidian de sport.

– Tata, prostii si, ca de obicei, exagerari. Cum e posibil sa credeti asa ceva? Sau, mai corect: cum e posibil sa se scrie asa ceva? Surprinderea si supararea mea provin insa de la faptul ca aceste exagerari au pornit chiar din interiorul familiei noastre. Nu insistati, nu dau nici un nume. Sintem profesionisti, nu facem ca altii.

– Bine, dar ati fost in bar!

– Da, am fost. Chiar asa, n-am voie acum sa port o discutie cu un prieten intr-un bar? Eram in timpul meu liber. Chiar daca despre mine se scriu multe, unele inventate, eu ramin totusi cu capul pe umeri. Si nici nu doresc sa fiu rautacios sau „profesionist“ ca altii si sa incep si eu cu dezvaluiri. Acolo, in discoteca, n-au fost de la Universitatea numai Sava si Lutu… Sa nu uitam, noi avem acum un meci dificil, la ce ne ajuta aceste „valuri“ prin presa? Hai, tata, gata, trebuie sa merg la ora de odihna.

– Inca o intrebare scurta: clubul ti-a facut cadou o masina, daca ti-o cere inapoi?

– Din cite stiu eu, cadourile ramin cadouri. Oricum, daca ramin fara masina, ma duc la tara si imi iau calul.