Reforma puterii in Europa

Cine detine puterea in Europa? Nu este deloc o intrebare retorica, desi, aparent, formal si institutional, nu va exista decit un singur raspuns oficial: Uniunea Europeana, prin cele trei mari institutii politice – Comisia Europeana, parlamentul si Consiliul de ministri. Iar existenta acestora, cel putin in teoria jocului politic, este bazata pe ideea consensului, piatra de temelie a arhitecturii europene, caci tocmai egalitatea intre statele membre a dat forta si legitimitatea de pina acum pentru „formula europeana“, dar, in aceeasi masura, si pentru Alianta Atlanticului de Nord.

De unde importanta principiului consensului? Pentru ca „parintii fondatori“ ai ideii europene (asemenea celor care au proiectat Organizatia Natiunilor Unite) au vrut cu orice pret sa evite unul dintre motivele esecului si dizolvarii Ligii Natiunilor, minata de lupta pentru afirmare a grupului tarilor mici, care se considerau dezavantajate si marginalizate de politica in „cerc inchis“ dusa de marile puteri. Ce s-a dorit, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, a fost cladirea unui edificiu politic care sa reechilibreze harta de putere care explodase o data cu dizolvarea Ligii Natiunilor si prin redesenarea sferelor de influenta la nivelul Europei, divizata de Cortina de Fier. Comunitatea Europeana isi dorea sa devina demonstratia practica a faptului ca principiul „statelor etnice“ putea sa fie transformat in ceva cu totul nou: o uniune liber consimtita de identitati nationale, care sa se perpetueze in creuzetul unei comunitati politice din ce in ce mai puternice, in primul rind pe plan economic, primul si cel mai important liant care putea fi imaginat ca lucire de speranta in infernul de dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Rationamentul a functionat ireprosabil, generind prosperitate economica (la nivelul statelor nordice aparind chiar si un concept politic nou, cel al „statului bunastarii“), permitind repozitionarea Germaniei occidentale ca partener pasnic in operatiunea politica de reconstructie europeana. Atunci, in entuziasmul anilor ’60, apare insa si un prim semnal, interpretat divers la nivel sentimental, dar salutat ca miscare politica: apropierea intre Franta si Germania – viziunea comuna Adenauer – de Gaulle – fiind premonitorie pentru ceea ce avea sa se implineasca peste aproape o jumatate de veac.

Ce anume? Restructurarea puterii reale politice la nivelul Europei. Procesul era vizibil de mai mult timp, dar a fost mult acutizat de evenimentele de pe 11 septembrie din SUA. Din acel moment, intrebari care erau doar discret susurate in spatele usilor inchise au devenit evidente si publice. In primul rind, faptele au reusit sa puna sub semnul intrebarii insasi sacrosanta notiune de alianta.

Asta pentru ca, pur si simplu, americanii au transmis lumii un nou mesaj: „De miine, ziua se va ridica peste astfel de lume“, a spus George W. Bush pe 11 septembrie, toata lumea imaginindu-si ca era vorba despre o imagine simbolica nascuta dintr-o reactie puternic emotiva. Numai ca n-a fost asa, iar Alianta care s-a format a adus cu ea premisele reale pentru o restructurare completa si de profunzime a raporturilor internationale si a sferelor de putere.

America si-a ordonat aliatii in linie de lupta, iar „lupta“ a insemnat pentru americani, din primul moment, dorinta de a-i identifica exact pe cei care vor sa se angajeze direct in operatiunile militare in razboiul antiterorist. Cei care au ezitat, au intirziat sau au avut dubii au pierdut momentul de a juca o carte politica esentiala. America primise si anuntul implicarii totale a NATO, dar, din nou, jocul politic a fost subtil si in aceiasi termeni: solicitarea SUA pentru ajutor militar efectiv din partea Aliantei ca atare a fost la dimensiuni minimale, preferindu-se preluarea unor parteneri individuali. Lucru valabil nu numai in cazul tarilor membre NATO, ci si al Rusiei sau tarilor din fostul spatiu sovietic sau al unora dintre tarile lumii arabe in afara Pakistanului, aliatul din primul moment…

Dar, fiindca la nivel european au existat state care, desi membre NATO, n-au fost foarte entuziaste privind implicarea directa in actiuni militare, s-a creat o falie evidenta intre tarile din grupul celor care sint parte a Coalitiei si cele care sint inca in asteptare, multumindu-se cu participarea la actiunile destul de vagi pina acum ale Aliantei. Si, coincidenta sau nu, tarile din primul grup (Marea Britanie, Franta si Germania) sint si cele care fac acum parte din „grupul de avangarda“ european. Un grup care reuneste altele doua, create in ultima perioada: „motorul franco-german“ si, de cealalta parte, autorii franco-britanici ai celebrului Acord de la Saint-Malo, care a pus bazele identitatii europene de aparare si securitate.

Grupul s-a reunit de curind, ca entitate neoficiala separata, in cadrul lucrarilor Summit-ului informal de la Gand, provocind atunci o reactie dura din partea tuturor celorlalte state care s-au vazut izolate de la masa „celor puternici“. Cele mai violente proteste au venit din partea lui Berlusconi care a plecat imediat la Washington pentru a-si defini pozitia. Oficialii europeni au incercat din toate puterile, cu un zimbet crispat pe buze, sa minimalizeze importanta incidentului de la Gand. Numai ca, auzind de organizarea la Londra a unei intilniri de coordonare a luptei impotriva terorismului, la care sa participe doar Franta, Marea Britanie si Germania, nervii unora au cedat si asa s-a facut ca, in ultimul moment, au fost invitate si Spania, Belgia si Italia. Coincidenta sau nu, Italia si Spania anunta acum trimiterea de trupe pentru sprijinirea actiunilor militare ale Coalitiei.

Dar, cert, si in Europa s-a creat un dezechilibru, fiind posibil ca si acest fapt sa influenteze deciziile care se vor lua la Laeken privind noua organizare a Europei unite. Va reusi oare „grupul de avangarda“ sa transforme realitatea politica a Europei celor 15 intr-un joc de „realipolik“ jucat in trei cu 12 sau mai multi chibiti? Daca nu, care este alternativa, avind in vedere experienta istorica a defunctei Ligi a Natiunilor? Si, in definitiv, „visul european“ este doar apanajul unora sau privilegiul comun al tuturor? Raspunsul la aceasta intrebare ar putea da un nou sens si procesului extinderii UE!